Ismail: între ape, între țări și români ”moldovenizați”

Peste 300 de kilometri sunt între București și Ismail, un oraș aflat peste Dunăre, în Ucraina, unde ajungi doar cu treabă sau pentru explorări precise, cum am făcut și noi. De ce? Pentru că, dacă vrei să ajungi pe această bucățică de pământ, trebuie să treci prin aventura celor trei vămi, cea românească, cea moldovenească și cea ucraineană.

Vămile, loc de așteptare

Cele câteva sute de kilometri până la Ismail nu par multe, dar să te ferească Sfântu’ să ajungi la Giurgiulești și Reni, unde lipsa de respect a vameșilor moldoveni, mai ales a doamnelor, e de Cartea Recordurilor. În vama Ucrainei, am trecut de un control foarte detaliat, chiar neașteptat, aș spune. Dar e de înțeles, având în vedere situația cu care se confruntă țara lor în Est. Problema Ucrainei nu e lipsa respectului față de cetățeanul călător, cum e la moldoveni, ci sistemul de control prea învechit și cu probleme de funcționare. Fiind la doar câteva zile după ridicarea vizelor de către UE, nu am prea întâlnit așa de mulți ucraineni doritori de vizite spre Europa. Este și logic, pentru că situația financiară a țării este dificilă. Să îți permiți un drum până la Paris sau Berlin îți trebuie ceva finanțe, mai ales că media unui salariu în Ucraina este de 230 de euro, potrivit tradingeconomics.com, însă salariile diferă de la o regiune la alta. De exemplu, în regiunile Cernăuți și Trenopil, salariul mediu este de aproape 160 de euro, iar în regiunea Odesa ajunge la 190 de euro, potrivit world 24-my.info. Nu vreau să mă gândesc la ce nivel e salariul minim pe economie.

Așadar, trecerea prin vămi e grea la propriu și la figurat. Ne-a prins noaptea, ne-am rătăcit, ca apoi să ne regăsim pe niște drumuri nou pavate, în beznă totală și pe o porțiune de șosea înconjurată de lacuri la stânga și la dreapta. Drumurile noi nu mi-au dat senzația că suntem în Ucraina, experiențele din alte zone ale țării m-au învățat că la capitolul infrastructură nu trebuie să am așteptări. Cu toate acestea, în Ucraina, zonele de graniță încep să aibă drumuri noi. Asta e tare bine pentru noi, călătorii de serviciu în sprijinul comunităților românești de aici.

Ismail, istoria unui oraș care în 533 de ani a fost sub 8 state

Orașul Ismail are o istorie ca într-un meci de ping-pong. De la Moldova la 1484, apoi sub otomani vreo 280 de ani, sub Imperiul Rus vreo 4 ani și iar sub Imperiul Otoman, apoi iar la Moldova câțiva ani și sub Principatele Unite, între 1859-1866, apoi sub România încă vreo 12 ani, iar Imperiul Rus, apoi sub Republica Rusă la 1917, după care a trecut la Republica Democratică Moldovenească. Ismailul continuă cu vreo 22 de ani sub Regatul României,  1 an de URSS, încă vreo 3 de Regatul României, încă vreo 47 de ani de URSS, ca după 1991 să revină Ucrainei, de 26 de ani. 19092836_1394478597305348_5225115868500863460_o

Probabil vă imaginați că e un orășel ca Sulina, însă urbea de pe marginea Dunării se întinde pe o lungime de 13 km, are valențe și clădiri cu influențe imperialiste. Drumuri largi, multe spații verzi, clădiri bine puse la punct, biserici frumos reabilitate, șosele noi, un port la Dunăre în renovare. Faleza din Ismail, zona Dioramei, vechea moschee din Ismail, este un loc de relaxare pentru locuitorii orașului. Într-o zi de miercuri, i-am găsit împânziți pe cearșafuri, la plajă, unii se scăldau în Dunăre, deși pe pancarte scria că este interzis înotul. Orașul are impregnată toată istoria lui în clădiri și pe străzile care au purtat diverse nume în funcție de stăpânirea pe care a avut-o. Din toate calculele mele, Ismailul a stat cel mai mult sub otomani, dar cel mai mult se simte influența rusească sau slavă, nici nu știu cum e mai corect. România se simte și se vede peste drum de Dunăre, țara vecină cu care Ucraina împarte o porțiune din acest fluviu. Se vede bine România, o mare deltă abundentă de vegetație. Păcat e că din România la Ismail nu poți ajunge cu vreo barcă, pentru că între cele două state vecine accesul pe apă este limitat. De ce? Probabil, din lipsa de colaborare a celor care ar trebui să refacă rutele de pe vremuri, rutele de pe mare, între Constanța și Odesa, rutele fluviale pe Dunăre, între Tulcea și Ismail, cel mai mare port al Ucrainei la Dunăre. Semnele sunt pozitive în ultimii ani, însă nu se știe când vom putea ajunge în regiunea Odesa fără să trecem trei granițe.

Ce sunt moldovenii din regiunea Odesa?

Toată înșiruirea de statalități face din Ismail un amestec puternic de influențe, de etnii, cu un rezultat confuz pentru locuitorii de astăzi ai orașului. Propaganda din anii URSS își face efectul și azi. În discuții simple cu etnicii români îți dai seama că ”moldoveneasca” e o limbă ușor de înțeles pentru vizitatorii de la București. În drumul nostru, am întâlnit sate, unde la o întrebare în românește ni s-a răspuns curat în românește, nu în așa-zisa ”limbă moldovenească”. Nu este simplu ca după anii de presiune ai statului ucrainean asupra românilor să îți asumi dintr-o data etnia românească. Acesta este și motivul pentru care la ultimul recensământ, în regiunea Odesa s-au declarat români doar 724 de persoane, iar peste 123.000 – moldoveni. Cred, însă, că și Ucraina a înțeles din exercițiul războiului cu Rusia că trebuie să încurajeze moștenirea culturală și limba etnicilor români și nu trebuie să se teamă de ea, că cele două națiuni au fost parte din jocul și strategia politică a altui stat.

Etnici români din foarte multe sate din regiunea Odesa au umplut cu vârf sala Centrului de Informare al României din Ismail. Prezența domnului ambasador al României la Kiev, Cristian-Leon Țurcanu, a fost o onoare și o încurajare pentru noi și pentru comunitatea din regiune.19092996_1293164640781602_6920554829295866654_o

Odată cu acest centru, în regiunea Odesa se conturează o apropiere mai mare în comunitatea românească. Centrul de Informare al României de la Universitatea Umanistă de Stat din Ismail are chiar și un grup de tineret, o asociație nou înființată pentru dezvoltarea relațiilor tinerilor din Ucraina, Republica Moldova și România – ”Asociația Studențească Transfrontalieră Gaudeamus”.

Pașii mici, inițiativele individuale, diplomația independentă și speranța că mai sunt oameni care să se intereseze de soarta acestor români pot fi ingredientele unui rezultat pozitiv la un următor recensământ, când etnicii români ar avea curajul să nu se mai declare ”moldoveni vorbitori de limbă moldovenească”, această invenție pe care statul român nu a combătut-o niciodată prin informări în comunitate.

Cred mult într-o informare mai puternică în regiunea Odesa, o campanie de conștientizare pe care statul român ar putea să o facă în rândul populației românești de acolo. Să se combată ideea de ”limbă și cultură moldovenească”, care, în fond, reprezintă doar invenții prin care se poate menține o confuzie inutilă pentru etnicii vorbitori de limbă română, în dezavantajul ambelor state, român și ucrainean.

În fiecare an, Asociația Convergențe Europene este într-un periplu prin toate aceste regiuni unde găsim români în Ucraina. Am văzut cum erau și cum sunt lucrurile astăzi, cum se fac schimbări pozitive, dar și lucruri care trenează de ani buni în comunități pentru că așa s-au obișnuit. De vechile obiceiuri se scapă greu. Am văzut cum o diplomație activă poate să își atingă scopul în avantajul populațiilor proprii dar și pentru binele statului gazdă. De asemenea, mai văd cum acțiunile noastre rămân mărturie în timp și ne fac să revenim mereu în locurile unde am lăsat ceva în urmă, chiar dacă uneori suntem prea mici, prea puțini și chiar dacă resursele financiare personale au ajuns la limită.

Salba de români din comunitățile istorice merită mai mult, poate oricine să înțeleagă asta dacă ajunge măcar odată printre ei.

Autor: Liliana Simionescu

Album Foto: aici.

Eroi ai zilelor noastre

Stăteam cu 100 de lei în mâna întinsă spre tejghea, într-o mare de oameni, care, aproape se călcau în picioare. Șansele să primesc ceva erau nule, având în vedere că în fața vânzătoarei mai erau 20 de oameni, mai înalți decât mine, tot cu mâinile întinse. Mașina cu carne sosise de ceva vreme.

Distragerea atenției asupra hranei, ducea la apariția, în timp, a unei posturi obediente, și la un nonfocus pe activități intelectuale și creative, pentru cei care desfășurau o astfel de activitate, la nivel elitist-democratic, avea să se preschimbe, în opinia dictaturii, în impostură.

Aveam 13 ani, pe  atunci, și această imagine făcea parte din background-ul social-economic din acea  perioadă, 1989, an în care  urma  să aibă loc căderea unei utopii politice. Într-o după amiază ternă, de iarnă, când oamenii se pregăteau de sărbătoarea Crăciunului, un manifest oratoric se răspândea cu repeziciunea unei  flăcări de fitil, al unul explozibil: ”A căzut Ceaușescu”. Efectul acestei lozinci era unul de șoc.

”Am învins”. ”Jos comunismul”. ”Libertate”. ”Dictatorul a fost înlăturat”. ”Suntem liberi”.

Cuvinte care acționau aidoma unor gloanțe pe un tărâm al panicii și al unui ”frison existențial”.

Mama mea a ajuns mai devreme acasă, decât de obicei. Era  foarte  tăcută  și, în grabă,  ne spunea  să facem liniște. A  deschis  televizorul. Un grup  de  oameni, în  parte cunoscuți, adresau  îndemnuri la calm și, printre alte intervenții verbale, cu valoare de manifest, ”Armata e cu noi!”. Așteptam din moment în moment noi înștiințări din acel studio de televiziune, în care se săvârșea ”salvarea națională”. Aveam senzația, că, în acea stare de alertă spasmică, aveam să vedem vreo împărțire, în care chinul va dispare, ca și când i-ai fi spus unei păpuși: ”Vezi, de acum încolo nu-ți va mai face nimeni, niciun rău, vom avea grijă de tine și… vei fi fericit!…”.

În momentul în care a apărut armata, la tribuna improvizată, s-a creat o senzație de siguranță, lacrimile și neliniștea se prelungeau în conștiința noastră, a copiilor, care priveam părinții dezarmați, o atitudine mai puțin întâlnită, cel puțin, la noi în casă.

Seara, am  ieșit să vedem tancurile cum străbăteau orașul, drumul național E85, care împarte Adjud-ul în două emisfere, era acum un cărăuș al blindatelor, pe care, până atunci, le văzusem doar în muzeu, sau la televizor. Era o stare de euforie, dar și de disperare a părinților care deja aveau copiii în drum spre București. Unii s-au mai întors, alții, nu.

A  urmat durerea zilelor în care s-au spălat trotuarele de sânge. Identificarea morților și înhumarea lor. Executarea  dictatorilor a amplficat drama dezorientării, iar punerea la zid a fost asumată, argumentar sau nu, de întregul popor român.

După puțin timp, auzeam bătrânii, vorbind, la țară sau prin oraș: ”Veți vedea, acum sunt ceva bani și nu aveți ce mânca, după asta veți avea de toate în magazine (ceea ce nu mi se părea deloc credibil), dar nu veți avea cu ce le cumpăra…”.

Tranziția… 

Mai  târziu  au  apărut  reclamele  la  Marlboro, bunicii mei, când vedeau imaginile cu acele herghelii spectaculoase de cai, spuneau: ” Vezi, mamă, ăștia sunt caii lui Ceaușescu…”.

Cel mai mult savuram postul Super Channel, care își începea emisia la orele 15.00, și timp de două ore ascultam muzică internațională, se deschidea o nouă eră vizuală, videoclipul era o  altă  formă de manifestare artistică. Seara, după orele 22, urmăream filmele traduse de  Irina  Margareta Nistor, difuzate de miniteleviziunile locale. Acestea au fost primele modalități de contact cu lumea occidentală.

Mă  atrăgea tot ce era creativ. Îmi amintesc, că, un unchi de-al meu își cumpărase  televizor color, după  ce venise cu bani de la muncă, din Israel. Mă aflam la ei acasă, și, întâmplător sau nu, începuse o emisiune de modă, cu o prezentare Versace, deoarece, în cameră, în acel moment nu mai era nimeni, am putut savura acele imagini, cu o emoție pe care atunci  o cunoșteam pentru prima oară, brusc mi-au dat lacrimile când am văzut una dintre piesele, ulterior devenită celebră, rochia neagră, lungă, cu ace de siguranță supradimensionate. În acea perioadă desenam mult… și am simțit o unire indestructibilă cu acea lume. Ea exista! Era aidoma cu cea pe care eu însămi o proiectam.

Iată unul dintre momentele culminante ale „libertății” pe care mi-a adus-o „Schimbarea”, și, trăiam acele clipe de magie înălțătoare ale creației, datorită sângelui a sute de tineri, și, direct, a muncii unchiului meu; avea 5 copii, și a plecat în lume, ca să  aibă cu ce să  îi  hrănească.

Consignațiile erau un loc în care intram cu mare plăcere, de acolo mi-am cumpărat prima oară „blugi Piramida”, geacă de piele, lac de unghii în culori neconvenționale, și multe, alte mărunțișuri. Anii 90 au avut câteva zvâcniri de reformă… iar cei care conduceau țara în acea perioadă au făcut-o „cum au putut”, cu toții cunoaștem istoria recentă.

După terminarea liceului, am ajuns în București, cu mapa mea de lucrări, să caut colaborări, la case de modă, mai ales că, îmi spusese o artistă, care trăia la Paris, în acea perioadă, că, „să nu fac acest lucru, deoarece mi se vor fura desenele, și nu voi primi niciun ban…”. Și, ca dovadă, am ajuns printre alții, și la Zina Dumitrescu, la casa de modă Venus.

Eram îmbrăcată într-o haină de piele întoarsă, maron, până sub genunchi. Am intrat în birou la ea, cu un buchet de frezii, cumpărat din puținii bani pe care îi aveam. Era  luna martie. Am deschis mapa, și s-a uitat la primul desen… spunând: „vai, cât de monumental, cine te-a învățat să desenezi?”, iar eu i-am răspuns:„nimeni”.

Apoi mi-a zis: „Uite, eu am un designer angajat, dar te trimit la Institutul de Modă (IMOD), la doamna director Georgescu (sau așa ceva).

Am ajuns acolo, am așteptat-o, și, pe scări, în timp ce urcam împreună, m-a întrebat de ce m-a trimis Zina la ea, iar eu i-am răspuns că i-au plăcut desenele mele, și poate dorește o colaborare, iar ea mi-a răspuns:„dacă ești așa talentată, de ce nu te-a păstrat ea?”.

Pentru că nu m-a părăsit niciodată acest sentiment de luptă pentru arta mea, am participat cu o plăcere debordantă la concursurile ”Tineri Designeri” organizate în acea perioadă, la Teatrul Național, Institutul Cultural Francez, Opera Română,etc… La primul dintre ele, organizat în cadrul ZIM, am venit să mă  înscriu  și să depun lucrările, la sediul din Piața Lahovari. Am ajuns la doamna Madlen Pop, care m-a întrebat, printre altele, dacă aș putea să îmi pun desenele într-o mapă cartonată, cu inele, și să sugerez pe verso-ul schiței elemente tehnice, într-un termen folosit de ea ”defalcarea pe piese”. I-am răspuns:”sigur, vi le voi aduce mâine (ultima zi de înscriere), așa cum mi-ați sugerat”.

Am plecat, foarte tristă, deoarece singurii bani pe care și aveam, erau cei de întors acasă. Am  intrat într-o librărie, să întreb cât costă o mapă, și am aflat că suma era, paradoxal și ironic, 40 lei, echivalentul unui bilet de tren, până la Adjud. Aveam două posibilițăi, fie să renunț, și să merg acasă, fie să cumpăr mapa, și a doua zi să mă înscriu în concurs.

Am ales să merg mai departe. Mi-am cumpărat mapa. Fericită, am plecat, în Crângași, la o adresă a unei cunoștințe, cadru medical, la care am mai stat într-o perioadă, pentru niște analize, cu speranța că mă va găzdui peste noapte. Am ajuns, m-a primit în casă, i-am explicat motivul vizitei mele, apoi mi-a spus: ”îmi pare rău, nu te pot ajuta, o am pe mama bolnavă, încearcă în altă parte…”.

Era ora 21.00, noaptea se lăsase plenar… dar nu m-am descurajat, mai aveam o variantă. Stația de metrou Costin Georgian. Acolo stătea, într-un cămin studențesc, un amic de-al  meu, student la teologie. Am plecat către acea destinație, ora era deja târzie, când am ajuns; din păcate, căminul respectiv era închis, în renovare, iar posibilitatea de a-l găsi pe acest prieten, era nulă. Am reușit să vorbesc cu două fete, dintr-un cămin alăturat, care m-au găzduit peste noapte, cu rugămintea să pot sta cu lumina aprinsă, pentru a desena variantele tehnice la desene. A doua zi, cred, că a fost una dintre cele mai fericite, din viața mea, aflându-mă printre studenți, tineri veniți din toată țara… să împărtășim aceleași idealuri creative.

În realitate, odată cu momentul 1989, România se lovea frontal de un alt aisberg, care, iată, în 27 de ani, a reușit să dezintegreze orice urmă de raționament constructiv, în plan social și economic. Trauma  suferită atunci, de  către poporul  român, cu descendețe în contorsiunile ideologice și faptice ale comunismului, este încă  vizibilă, în  modul  de  a acționa și în modalitatea de a face alegeri, încă suntem sub hipnoza unui pendul, la al cărui capăt atârnă o bucată de pâine.

Pentru mine, tranziția așa s-a manifestat. Cu pionierate și renunțări ale confortului vizibil. Studiile universitare, din  anii  următori au confirmat  pozitivul  acelor fapte, pe care le-am săvârșit din iubire pură pentru idealul meu.

Adevărata Revoluție, a avut loc, în realitățile noastre interioare.

Fiecare dintre noi ne-am bucurat de acest izvor al  libertății, cu înghițituri mici, dar suficiente  cât  să putem construi o lume. Am  o  viziune  optimistă, că, în fond, dacă fiecare mergem pe drumul conștiinței sale  și  al consolidării propriilor virtuți, indiferent de impedimentele socio-economice, sunt șanse ca orice națiune să renască.

În tot acest timp au avut loc multe schimbări, majore, în țară și în lume, în bine sau în rău. Odată cu asaltul fenomenului comunicării în plan virtual, trăim într-o eră a omogenizării culturale la nivel global.

Noi nu suntem, decât o altă societate aliniată la modificările vibrante de tip fast waves, care, luat pe sus, din mrejele  comunismului  și  ale experiențelor, în mare, eșuate, ale capitalismului, sperăm să rămânem ”în picioare” și de această dată.

În acest moment, medici și profesori încă sunt, pe baricadele unui front de luptă perpetuu, activând în instituții cu aspect de cazarmă. Întrebând un medic, fiind la  Camera  de Gardă, cu o problemă medicală, dacă îmi poate da un pahar cu apă, asistentul a răspuns: ”da, dar de unde și în ce?”.

Așa cum, în urmă cu aproape trei decenii, tinerii  au  plătit  mai scump, cu propria viață, accederea la înfăptuirea unui ideal, avem datoria  să demonstrăm că fiecare picătură din sângele lor vărsat, a meritat.  Că și noi, putem fi, prin fapte, oneste, care să preamărească misiunea noastră pe acest pământ, eroi ai zilelor noastre.

Copilul tranziției: Carmen Emanuela Popa, născută la 3 aprilie 1976.

wp_20161221_050Copiii tranziției este un amestec de povești cu amintirile unor tineri români care au experimentat trecerea de la comunism la capitalism în cei 27 de ani de la Revoluția din 1989, un jurnal al celor care au trecut prin toate schimbările României de la Revoluție încoace. Sunt povești și gânduri ale copiilor care au crescut între cele două lumi: România comunistă și România capitalistă.

Filă de jurnal despre românii de care nu știați mai nimic…

În fiecare an merg cu Sergiu Dan prin comunitățile istorice ale României. În timp, am dus cu noi în Ucraina prieteni, familie, alți colegi de breaslă. Ne-am concentrat pe românii din Ucraina pentru că situația lor e una specială. Ei sunt românii despre care nu vorbește multă lume. Sunt înșirați prin zonele de graniță, unii sunt chiar despărțiți de țară de mai mult de o vamă. Românii din Ucraina sunt al treilea grup etnic (după ucraineni și ruși) și au un număr de peste 400.000 de persoane din populația Ucrainei, potrivit recensământului populației din 2001. Îi găsești în regiunile Cernăuți, Odesa și Transcarpatia, Mîkolaiv și Kirovohrad, potrivit datelor oficiale.

Frumușica Veche încă mai are o școala românească

Anul acesta am ajuns la Odesa, unde am realizat o primă acțiune la școala din Frumușica Veche, raionul Sărata. Am decis să facem ceva pentru românii de acolo. Împreună cu Liviu Iancu de la Eurocentrica am pornit o campanie de strângere de cărți și calculatoare pentru școlile din Ucraina, prima de acest fel de până acum. Am primit sprijinul mai multor companii românești, unor organizații neguvernamentale, senatorului Viorel Badea, deputatului de etnie română din Parlamentul Ucrainei, Grigore Timiș și susținerea unor oameni care au decis că vor să se implice auzind povestea românilor de lângă noi. Am dat zeci de mailuri și telefoane, pe unde întâlneam pe cineva vorbeam despre românii din Ucraina ca Ioan Botezătorul în pustie.13316923_954183931346343_4754945702140339289_o

Am primit cărți noi de la edituri din București, de la colegii de palier din clădirea de birouri unde lucram, de la prieteni și familie, de la oameni din alte orașe și din alte țări. Am strâns peste 2.000 de cărți, deși ne propusesem doar 1.000. Am strâns de la niște companii private aproape 40 de calculatoare și laptopuri, 5 monitoare, 2 videoproiectoare și o imprimantă. Toate sunt donații de la oameni care au văzut mesajul nostru pe Facebook sau care ne-au întâlnit. Campania ”Acces la educație – sprijin pentru școlile românești din Ucraina” a fost un exercițiu voluntar cu rezultate nesperate. Un exercițiu pornit de trei oameni și susținut de alte câteva zeci de români. Demersul de la Frumușica Veche a venit dintr-o mare nevoie a profesorilor de acolo de a păstra școala cu predare în limba română, o școală ce încă riscă transformarea într-una de limbă ucraineană. Profesoara Zinaida Pinteac a menținut fără prea mult ajutor sentimentul românesc și limba în acest sat. Am dus donațiile în Ucraina cu sprijinul unor oameni excepționali, nu a fost simplu, asta pentru că Frumușica Veche pare prea departe pentru autoritățile de la București.

Primul bust al unei personalități românești la Apșa de Mijloc

După vizita la Odesa am mers în Transcarpatia, unde am reușit poate cea mai importantă acțiune realizată vreodată în Maramureșul istoric, la Apșa de Mijloc. A fost făcut primul bust al unei personalități românești în localitate. Mihai Eminescu s-a născut chiar la Apșa de Mijloc din mâinile lui Claudiu Parotă, cu implicarea directă și din dorința lui Sergiu Dan, fiu al satului, mutat la București de mulți ani. Claudiu Parotă a acceptat să meargă zece zile în Ucraina să modeleze din lut acest bust. A fost un test pentru noi toți. Cu o zi înainte de ceremonie ne-am pornit cu trenul de la București către Sighet. Pe lângă bagajele cu haine aveam niște sacoșe mari în care căram un calculator echipat cu tot ce trebuie, cărți și un alt monitor pentru Euroclubul școlii românești din Apșa de Mijloc. După 14 ore de drum am ajuns la vama Sighet, aveam mâinile înroșite de la atâta greutate și ochii împăienjeniți de nesomn. Am scos pașapoartele și am trecut granița la pas către românii din Ucraina. Podul din lemn peste Tisa avea asfaltul peticit, mașinile treceau una câte una pentru că nu aveau loc, norocoși erau cei pe jos sau cu bicicleta. Mi-a fost rușine că România nu are un punct vamal cum trebuie la granița Uniunii Europene. Păcat.13474995_1057706010982610_976330875526358880_o
La școala din Apșa de Mijloc, bustul lui Eminescu era acoperit de o pânză albă din satin și legată cu un tricolor. Copilași îmbrăcați în costum maramureșean zburdau și chicoteau pe holuri, doamnele profesoare erau în cancelarie așteptau să vadă lucrarea bucureșteanului venit de bunăvoie din Capitală să modeleze poetul român. Când am văzut lucrarea, am simțit mulțumirea că am trecut testul în fața lor, mai ales în fața doamnei Anuța Dan, omul care a creat o mică Românie a elevilor apșeni. Bustul lui Eminescu de la Apșa de Mijloc este și o să fie un simbol al României pe care Asociația Convergențe Europene l-a dăruit românilor de acolo. Ne-am întors la București după nici 24 de ore petrecute în Ucraina, de data aceasta cu mâncare la pachet dăruită de doamna directoare Elena Șovac și cu o satisfacție că am mai reușit un lucru bun pentru românii despre care noi în România nu vorbim prea mult. Ei supraviețuiesc, cu greu, dar supraviețuiesc.13422377_1057052237714654_6021562615189312345_o

Întrebare

Dacă trei oameni la un semn au deschis calea și ochii unor români să se implice și să facă ceva pentru ceilalți semeni aflați departe de țară fără voia lor… de ce autoritățile nu pot face mai mult? Să-mi răspundă Departamentul Românilor de Pretutindeni, Ministerul de Externe și toate celelalte instituții care finanțează proiecte, acelea care încep și nu se mai termină.
Noi am reușit să facem acest exercițiu de bine, autoritățile reușesc să facă doar promisiuni și fotografii în vizitele rare pe care le fac în comunitățile istorice. Le voi aminti unora că ”nu se poate” este o afirmație pe care noi și mulți alții am demontat-o foarte ușor prin ceea ce facem de câțiva ani. Urmează donația de carte și calculatoare pe care o vom face în regiunea Cernăuți. Acolo avem un sprijin și o deschidere foarte mare din partea Consulatului General al României, nu degeaba se spune că omul sfințește locul.

Autor: Liliana Simionescu

Sensibilitățile dintre marii rivali șiiți și suniți reactivate

Moartea clericului șiit, executat de Arabia Saudită, readuce în discuție problema suniților și șiiților. Tensiunile permanenete dintre șiiți și suniți nu sunt o noutate și nici nu se întrevede posibilitatea ca o criză regională să se transforme într-una internațională, cel puțin nu acum. La nici o zi după anul nou, o știre venită din în Orientul Mijlociu a făcut turul mapamondului. Clericul Sheikh Nimr al-Nimr a fost executat alături de alte 47 de persoane, condamnate de acte teroriste, potrivit ministerului saudit de interne.

Sheikh Nimr era un suporter vocal al protestelor anti-guvernamentale care au izbucnit în provinciile estice saudite în 2011, unde majoritatea populației șiite se plângea de marginalizare și discriminare, scrie BBC. Potrivit familiei clericului, sentința pedepsei cu moartea se știa încă din octombrie 2014, timp în care în regiune au avut loc mai multe proteste pașnice pentru eliberarea acestuia. După moartea clericului șiit protestele au escaladat puternic cu incendierea ambasadei Arabiei Saudite din Teheran și a consulatului saudit din Machhad, Iran.

Imediat după incidente, Arabia Saudită și-a întrerupt toate relațiile cu Iranul, urmată de Bahrain, care a cerut diplomaților Iranieni să părăsească statul în 48 de ore. America a făcut un apel la calmarea tensiunilor, ceea ce arată că SUA sunt într-o poziție mai puțin fericită pentru că nu se pot implica în susținerea directă a niciuneia dintre părți. O poziționare directă a SUA pro Arabia Saudită nu ajută în relația cu Iranul, iar o poziționare mai aproape de Iran nu ajută la meținerea echilibrului cu Arabia Saudită. SUA au ajuns la un minim compromis cu ambele țări, care însă este mult prea sensibil momentan având în vedere istoricul relațiilor cu acestea. Rusia nu a ezitat să se poziționeze ca un intermediar în conflictul iscat între Iran și Arabia Saudtă și să propună chiar o întâlnire între Adel al-Jubeir și Mohammad Javad Zarif, după ce Berlinul și Parisul au cerut o restabilire a relațiilor diplomatice dintre Teheran si Ryadh.

Conflictele șiiților și suniților în regiune nu sunt noi, disensiunile dintre cele două tabere au fost constante de secole, singura nouă apariție în această veche ecuație este ISIS. Iranul șiit și Arabia Saudită sunită sunt țări rivale implicate de mai bine de cinci ani în războiul din Siria, iar acest conflict nu este decât o stare de fap într-un Orient Mijlociu mereu tulburat.

Autor: Liliana Simionescu

Sursa: www.stelianmuscalu.ro

Foto: Pew Research

Bike for Dad – un exerciţiu de prietenie şi respect între naţiuni

În faţa sălii de sport de la şcoala Nr. 190 stau parcate zeci de biciclete mici, mari, cu coşuleţe sau roţi ajutătoare, cu tricolorul prins pe ghidoane. În sală găsesc o forfotă şi o bucurie transmisă de o mare de copii îmbrăcaţi în tricouri galbene şi fluturând zeci de steguleţe cu drapelele României şi Thailandei. Părinţii îşi observă din spatele sălii gemotoacele galbene care zâmbesc şi şusotesc de bucurie că au venit să pedaleze pentru Rege. Care rege? Regele Thailandei.

Ceremonia este deschisă într-un cadru solemn prin intonarea imnurilor celor două state. În faţa micilor biciclişti se aflau Excelenţa Sa, Domnul Ambasador Komgrit Varakamin împreună cu soţia sa, directoarea şcolii Nr. 190, primarul sectorul 4 şi reprezentanţi ai Inspectoratulului Şcolar al Municipiului Bucureşti. Au ascultat în atenţi ecourile imnurilor celor două ţări.

IMG_6170„Scopul evenimentului Bike for Dad este acela de a celebra a 88-a zi de naştere a Regeleui Bhumibol al Thailandei, marcată la data de 5 decembrie. Majestatea Sa, Prinţul Maha al Thailandei a iniţiat acest proiect pentru a da o oportunitate poporului thailandez din ţară, dar şi din alte state ale lumii, să îşi exprime dragostea faţă de cel mai longeviv Rege al Thailandei, o domnie de aproape 69 de ani“, a declarat Ambasadorul Thailandei la Bucureşti, domnul Komgrit Varakamin.

Startul celor 15 ture de bicicletă a fost dat de domnul abasador şi de soţia sa. Îmbrăcaţi în geci peste care erau trase tricouri galbene, cu fesuri şi fulare la gât, micuţii s-au înghesuit la start şi împreună cu taţii lor au pedalat în răcoarea dimineţii de 11 decembrie. La finalul turei de biciclete, participanţii s-au bucurat de tot felul de delicatese thailandeze puse la dispoziţie de serviciul diplomatic thailandez la Bucureşti. Elevii şi părinţii lor au fost serviţi cu diverse feluri de tăiţei thailandezi cu legume, supe şi frigărui de pui cu sosuri speciale. Pentru câteva ore sala de sport a şcolii Nr. 190 s-a transformat într-un loc exotic, cu ambianţă thailandeză, decorat cu desenele imaginate de cei mici pornind de la tema ţării zâmbetului: elefanţi, tuk-tuk-uri, temple budiste şi flori de orhidee.

Diplomaţie prin implicare şi mişcare

Evenimentul de vineri de la Bucureşti a fost un exerciţiu simplu în care diplomaţia şi sportul şi-au dat mâna într-o formă de respect pentru cel care se află în fruntea unui popor îndepărtat dar prieten al României. Thailandezii din toată lumea s-au înscris la acest eveniment pentru a celebra alături de alte naţionalităţi un lider longeviv, un Rege. Implicarea autorităţilor locale româneşti şi a reprezentanţilor şcolii este de salutat, mai ales că, să pedalezi în luna decembrie, nu este cea mai uşoară provocare.

news_other-20151211-210207-4Bike for Dad a fost un eveniment la care au participat peste 600.000 de thailandezi din ţara mamă şi alte aproape 10.000 din diferite state. În luna august, există un eveniment asemănător dedicat Reginei Sirikit a Thailandei numit “Bike for Mom”.

Ambasadorul Thailandei la Bucureşti, Excelenţa Sa, domnul Komgrit Varakamin este unul dintre diplomaţii activi de la Bucureşti, care reuşeşte prin diverse moduri să aducă mai aproape de români căldura şi zâmbetul poporului Thailandez. Bike for Dad a fost un exemplu că diplomaţia făcută printre oameni dă cel mai bun rezultat.

Autor: Liliana Simionescu

Foto: Liliana Simionescu si ThaiEmbassy.org