Revoluția. Două săptămîni la Camenca…

Ca să ne pună la adăpost de ”evenimente”, părinții ne-au făcut pachet, pe mine și pe Emil și ne-au expediat la țară. La Chișinău, tulburările începuseră din august. Din septembrie am trecut la grafia latină în școli, în stradă – puteam vorbi mai cu îndrăzneală românește. În același timp, strada devenise un loc destul de tensionat. De fapt, tensiunile începeau de cînd ieșeai pe ușă, pentru că în orice bloc aveai moldoveni, ruși și ucraineni – unii mai liniștiți, alții – mai puși pe harță. Colac peste pupăză, cînd în apropierea sărbătorilor au izbucnit spiritele la Timișoara și București, iar la radio și TV se vorbea despre acordarea de ajutor fraților de peste Prut (nu-l mobilizează nimeni pe tata, nu?), părinții n-au mai stat pe gînduri și ne-au trimis la bunici – mai departe de probleme și de prea multe știri. Totul era tulbure, nu știa nimeni în ce pot rezulta toate ”evenimentele” astea. Și-acuma. La țară, în cazul nostru însemna fie peste Nistru, la Slobozia, la tata (exclus, firește), fie la Nord, la 7 km de Prut, la mama.

Acolo! În satul Camenca, unde TVR dintotdeauna s-a prins direct, fără să fie nevoie de re-transmisiune. Și la Camenca n-a mai fost nevoie să așteptăm știrile serii ca să aflăm despre ”evenimente”, le-am avut în direct! Mai feriți de-atît nu se putea! Am stat cu ochii în televizor întreaga perioadă, cuprinși de o nemaipomenită febră, fascinați de imagini. Cuplul Ceaușescu ucis. Grupuri de oameni apărînd în fața camerei și ținînd discursuri. Interviuri cu soldați. Armata a trecut de partea poporului! Păi normal! Soldații sînt copiii oamenilor din popor, putea fi și altfel?! Putea, dacă primeau ordin! Grupuri de protestatari mărșăluind în diferite orașe ale țării cu drapele decupate în mijloc. Emil, de ce le-au decupat? Aveau stema lui Ceaușescu pe ele.

Apoi, primele videoclipuri văzute vreodată, primele reclame adevărate, fantastice desene animate, Mircea Albulescu recitînd Scrisoarea III, știri din străinătate. Te-le-vi-zi-u-ne! Nu doar mai mai mult de două ore pe zi, asta aveam deja, ci mult mai mișto! Și, sloganurile. De bine ce-au vrut să ne protejeze părinții de tot ce se întîmplă, cînd am revenit din exil, eram dobă de ”situație” și de sloganuri. Odată, rămași singuri acasă, am deschis oberlihtul și-am debitat tot ce știam pînă la epuizare de-a venit tata acasă într-un suflet, mai mult speriat decît supărat, și ne-a închis gurile – îl sunase un vecin, la uzină, să-l anunțe despre ”evenimentele” din apartamentul său.

Ce-am înțeles din evenimentele lui decembrie `89? Se striga ”Trăiască, trăiască, trăiască și-nflorească, Moldova, Ardealul și Țara Românească”. Eu eram prea mic ca să știu că există și o altă Moldovă decît Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Eu înțelegeam că oamenii aceia din Timișoara, Brașov, Cluj, București strigă despre noi! Și nu oricum, ci ne pun în capul listei! Cînd în anii următori s-au deschis hotarele și între cele două state s-au produs niște schimburi masive de bișnițari și șmecherași care au lăsat o amprentă negativă în ambele locuri – amprenta mea s-a dovedit a fi mai puternică. Ca să nu mai zic că s-au umplut cinematografele de filme istorice românești, au început să curgă artiștii și cărțile, au revenit din vacanțe colegii de școală și rudele și-au povestit ce-au văzut acolo! Cînd, după clasa a șasea, în sfîrșit am ajuns și eu să trec Prutul, senzația a fost copleșitoare.

 Copilul tranziției: Vlad Bolocan, născut la Chișinău, Republica Moldova.

Vlad Bolocan

Copiii tranziției este un amestec de povești cu amintirile unor tineri români care au experimentat trecerea de la comunism la capitalism în cei 25 de ani de la Revoluția din 1989, un jurnal al celor care au trecut prin toate schimbările României de la Revoluție încoace. Sunt povești și gânduri ale copiilor care au crescut între cele două lumi: România comunistă și România capitalistă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *