Eroi ai zilelor noastre

Stăteam cu 100 de lei în mâna întinsă spre tejghea, într-o mare de oameni, care, aproape se călcau în picioare. Șansele să primesc ceva erau nule, având în vedere că în fața vânzătoarei mai erau 20 de oameni, mai înalți decât mine, tot cu mâinile întinse. Mașina cu carne sosise de ceva vreme.

Distragerea atenției asupra hranei, ducea la apariția, în timp, a unei posturi obediente, și la un nonfocus pe activități intelectuale și creative, pentru cei care desfășurau o astfel de activitate, la nivel elitist-democratic, avea să se preschimbe, în opinia dictaturii, în impostură.

Aveam 13 ani, pe  atunci, și această imagine făcea parte din background-ul social-economic din acea  perioadă, 1989, an în care  urma  să aibă loc căderea unei utopii politice. Într-o după amiază ternă, de iarnă, când oamenii se pregăteau de sărbătoarea Crăciunului, un manifest oratoric se răspândea cu repeziciunea unei  flăcări de fitil, al unul explozibil: ”A căzut Ceaușescu”. Efectul acestei lozinci era unul de șoc.

”Am învins”. ”Jos comunismul”. ”Libertate”. ”Dictatorul a fost înlăturat”. ”Suntem liberi”.

Cuvinte care acționau aidoma unor gloanțe pe un tărâm al panicii și al unui ”frison existențial”.

Mama mea a ajuns mai devreme acasă, decât de obicei. Era  foarte  tăcută  și, în grabă,  ne spunea  să facem liniște. A  deschis  televizorul. Un grup  de  oameni, în  parte cunoscuți, adresau  îndemnuri la calm și, printre alte intervenții verbale, cu valoare de manifest, ”Armata e cu noi!”. Așteptam din moment în moment noi înștiințări din acel studio de televiziune, în care se săvârșea ”salvarea națională”. Aveam senzația, că, în acea stare de alertă spasmică, aveam să vedem vreo împărțire, în care chinul va dispare, ca și când i-ai fi spus unei păpuși: ”Vezi, de acum încolo nu-ți va mai face nimeni, niciun rău, vom avea grijă de tine și… vei fi fericit!…”.

În momentul în care a apărut armata, la tribuna improvizată, s-a creat o senzație de siguranță, lacrimile și neliniștea se prelungeau în conștiința noastră, a copiilor, care priveam părinții dezarmați, o atitudine mai puțin întâlnită, cel puțin, la noi în casă.

Seara, am  ieșit să vedem tancurile cum străbăteau orașul, drumul național E85, care împarte Adjud-ul în două emisfere, era acum un cărăuș al blindatelor, pe care, până atunci, le văzusem doar în muzeu, sau la televizor. Era o stare de euforie, dar și de disperare a părinților care deja aveau copiii în drum spre București. Unii s-au mai întors, alții, nu.

A  urmat durerea zilelor în care s-au spălat trotuarele de sânge. Identificarea morților și înhumarea lor. Executarea  dictatorilor a amplficat drama dezorientării, iar punerea la zid a fost asumată, argumentar sau nu, de întregul popor român.

După puțin timp, auzeam bătrânii, vorbind, la țară sau prin oraș: ”Veți vedea, acum sunt ceva bani și nu aveți ce mânca, după asta veți avea de toate în magazine (ceea ce nu mi se părea deloc credibil), dar nu veți avea cu ce le cumpăra…”.

Tranziția… 

Mai  târziu  au  apărut  reclamele  la  Marlboro, bunicii mei, când vedeau imaginile cu acele herghelii spectaculoase de cai, spuneau: ” Vezi, mamă, ăștia sunt caii lui Ceaușescu…”.

Cel mai mult savuram postul Super Channel, care își începea emisia la orele 15.00, și timp de două ore ascultam muzică internațională, se deschidea o nouă eră vizuală, videoclipul era o  altă  formă de manifestare artistică. Seara, după orele 22, urmăream filmele traduse de  Irina  Margareta Nistor, difuzate de miniteleviziunile locale. Acestea au fost primele modalități de contact cu lumea occidentală.

Mă  atrăgea tot ce era creativ. Îmi amintesc, că, un unchi de-al meu își cumpărase  televizor color, după  ce venise cu bani de la muncă, din Israel. Mă aflam la ei acasă, și, întâmplător sau nu, începuse o emisiune de modă, cu o prezentare Versace, deoarece, în cameră, în acel moment nu mai era nimeni, am putut savura acele imagini, cu o emoție pe care atunci  o cunoșteam pentru prima oară, brusc mi-au dat lacrimile când am văzut una dintre piesele, ulterior devenită celebră, rochia neagră, lungă, cu ace de siguranță supradimensionate. În acea perioadă desenam mult… și am simțit o unire indestructibilă cu acea lume. Ea exista! Era aidoma cu cea pe care eu însămi o proiectam.

Iată unul dintre momentele culminante ale „libertății” pe care mi-a adus-o „Schimbarea”, și, trăiam acele clipe de magie înălțătoare ale creației, datorită sângelui a sute de tineri, și, direct, a muncii unchiului meu; avea 5 copii, și a plecat în lume, ca să  aibă cu ce să  îi  hrănească.

Consignațiile erau un loc în care intram cu mare plăcere, de acolo mi-am cumpărat prima oară „blugi Piramida”, geacă de piele, lac de unghii în culori neconvenționale, și multe, alte mărunțișuri. Anii 90 au avut câteva zvâcniri de reformă… iar cei care conduceau țara în acea perioadă au făcut-o „cum au putut”, cu toții cunoaștem istoria recentă.

După terminarea liceului, am ajuns în București, cu mapa mea de lucrări, să caut colaborări, la case de modă, mai ales că, îmi spusese o artistă, care trăia la Paris, în acea perioadă, că, „să nu fac acest lucru, deoarece mi se vor fura desenele, și nu voi primi niciun ban…”. Și, ca dovadă, am ajuns printre alții, și la Zina Dumitrescu, la casa de modă Venus.

Eram îmbrăcată într-o haină de piele întoarsă, maron, până sub genunchi. Am intrat în birou la ea, cu un buchet de frezii, cumpărat din puținii bani pe care îi aveam. Era  luna martie. Am deschis mapa, și s-a uitat la primul desen… spunând: „vai, cât de monumental, cine te-a învățat să desenezi?”, iar eu i-am răspuns:„nimeni”.

Apoi mi-a zis: „Uite, eu am un designer angajat, dar te trimit la Institutul de Modă (IMOD), la doamna director Georgescu (sau așa ceva).

Am ajuns acolo, am așteptat-o, și, pe scări, în timp ce urcam împreună, m-a întrebat de ce m-a trimis Zina la ea, iar eu i-am răspuns că i-au plăcut desenele mele, și poate dorește o colaborare, iar ea mi-a răspuns:„dacă ești așa talentată, de ce nu te-a păstrat ea?”.

Pentru că nu m-a părăsit niciodată acest sentiment de luptă pentru arta mea, am participat cu o plăcere debordantă la concursurile ”Tineri Designeri” organizate în acea perioadă, la Teatrul Național, Institutul Cultural Francez, Opera Română,etc… La primul dintre ele, organizat în cadrul ZIM, am venit să mă  înscriu  și să depun lucrările, la sediul din Piața Lahovari. Am ajuns la doamna Madlen Pop, care m-a întrebat, printre altele, dacă aș putea să îmi pun desenele într-o mapă cartonată, cu inele, și să sugerez pe verso-ul schiței elemente tehnice, într-un termen folosit de ea ”defalcarea pe piese”. I-am răspuns:”sigur, vi le voi aduce mâine (ultima zi de înscriere), așa cum mi-ați sugerat”.

Am plecat, foarte tristă, deoarece singurii bani pe care și aveam, erau cei de întors acasă. Am  intrat într-o librărie, să întreb cât costă o mapă, și am aflat că suma era, paradoxal și ironic, 40 lei, echivalentul unui bilet de tren, până la Adjud. Aveam două posibilițăi, fie să renunț, și să merg acasă, fie să cumpăr mapa, și a doua zi să mă înscriu în concurs.

Am ales să merg mai departe. Mi-am cumpărat mapa. Fericită, am plecat, în Crângași, la o adresă a unei cunoștințe, cadru medical, la care am mai stat într-o perioadă, pentru niște analize, cu speranța că mă va găzdui peste noapte. Am ajuns, m-a primit în casă, i-am explicat motivul vizitei mele, apoi mi-a spus: ”îmi pare rău, nu te pot ajuta, o am pe mama bolnavă, încearcă în altă parte…”.

Era ora 21.00, noaptea se lăsase plenar… dar nu m-am descurajat, mai aveam o variantă. Stația de metrou Costin Georgian. Acolo stătea, într-un cămin studențesc, un amic de-al  meu, student la teologie. Am plecat către acea destinație, ora era deja târzie, când am ajuns; din păcate, căminul respectiv era închis, în renovare, iar posibilitatea de a-l găsi pe acest prieten, era nulă. Am reușit să vorbesc cu două fete, dintr-un cămin alăturat, care m-au găzduit peste noapte, cu rugămintea să pot sta cu lumina aprinsă, pentru a desena variantele tehnice la desene. A doua zi, cred, că a fost una dintre cele mai fericite, din viața mea, aflându-mă printre studenți, tineri veniți din toată țara… să împărtășim aceleași idealuri creative.

În realitate, odată cu momentul 1989, România se lovea frontal de un alt aisberg, care, iată, în 27 de ani, a reușit să dezintegreze orice urmă de raționament constructiv, în plan social și economic. Trauma  suferită atunci, de  către poporul  român, cu descendețe în contorsiunile ideologice și faptice ale comunismului, este încă  vizibilă, în  modul  de  a acționa și în modalitatea de a face alegeri, încă suntem sub hipnoza unui pendul, la al cărui capăt atârnă o bucată de pâine.

Pentru mine, tranziția așa s-a manifestat. Cu pionierate și renunțări ale confortului vizibil. Studiile universitare, din  anii  următori au confirmat  pozitivul  acelor fapte, pe care le-am săvârșit din iubire pură pentru idealul meu.

Adevărata Revoluție, a avut loc, în realitățile noastre interioare.

Fiecare dintre noi ne-am bucurat de acest izvor al  libertății, cu înghițituri mici, dar suficiente  cât  să putem construi o lume. Am  o  viziune  optimistă, că, în fond, dacă fiecare mergem pe drumul conștiinței sale  și  al consolidării propriilor virtuți, indiferent de impedimentele socio-economice, sunt șanse ca orice națiune să renască.

În tot acest timp au avut loc multe schimbări, majore, în țară și în lume, în bine sau în rău. Odată cu asaltul fenomenului comunicării în plan virtual, trăim într-o eră a omogenizării culturale la nivel global.

Noi nu suntem, decât o altă societate aliniată la modificările vibrante de tip fast waves, care, luat pe sus, din mrejele  comunismului  și  ale experiențelor, în mare, eșuate, ale capitalismului, sperăm să rămânem ”în picioare” și de această dată.

În acest moment, medici și profesori încă sunt, pe baricadele unui front de luptă perpetuu, activând în instituții cu aspect de cazarmă. Întrebând un medic, fiind la  Camera  de Gardă, cu o problemă medicală, dacă îmi poate da un pahar cu apă, asistentul a răspuns: ”da, dar de unde și în ce?”.

Așa cum, în urmă cu aproape trei decenii, tinerii  au  plătit  mai scump, cu propria viață, accederea la înfăptuirea unui ideal, avem datoria  să demonstrăm că fiecare picătură din sângele lor vărsat, a meritat.  Că și noi, putem fi, prin fapte, oneste, care să preamărească misiunea noastră pe acest pământ, eroi ai zilelor noastre.

Copilul tranziției: Carmen Emanuela Popa, născută la 3 aprilie 1976.

wp_20161221_050Copiii tranziției este un amestec de povești cu amintirile unor tineri români care au experimentat trecerea de la comunism la capitalism în cei 27 de ani de la Revoluția din 1989, un jurnal al celor care au trecut prin toate schimbările României de la Revoluție încoace. Sunt povești și gânduri ale copiilor care au crescut între cele două lumi: România comunistă și România capitalistă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *