Duminică seara. Ajung din nou pe gazonul unde foamea își face meciul împotriva Legiunii Vișinii. În seara aia, se juca și derby-ul dintre Steaua și Dinamo pe Arena Națională. În Giulești erau doar câţiva suporteri şi nu se uita nimeni la meci. Băieţii mi-au zis că e o regulă, nu se uită la meciurile adversarilor, căci pe ei îi intersează doar rezultatul. Îi caut cu privirea pe Florin, taximetristul, pe Cătălin şi Mihail, cei cu care mai vorbisem și cu o zi în urmă. Nu îi văd pe nicăieri. Liviu, lideruI de galerie mă recunoaște și de la distanță îmi zâmbește în semn de salut. Mă îndrept spre el. Era cu soția, care venise în vizită pe stadion, cum face în fiecare seară.

– Unde sunt băieții, nu îi văd pe aici? îl întreb pe Liviu zis și Bocciu.

– Fac de strajă în jurul stadionului să nu vină spurcații, să pună iar bannere, îmi spune el, în timp ce soția lui trăgea calmă din țigară și îl privea atent.

Bocciu este omul care coordonează tot ce înseamnă acţiunile galeriei rapidiste. Este respectat de toţi şi s-a dat pe sine exemplu în demersul pe care l-a făcut alături de ceilaţi suporteri împotriva capilor din fotbalul românesc. Ar fi putut să stea acasă alături de familie, să îi lase pe cei mai tineri să facă greva, însă nu a făcut-o, a luptat umăr la umăr contra foamei şi dezamăgirii că Rapidul a devenit bătaia de joc a FRF-ului. Cu o privire pierdută, Liviu se uită în jur tăcut. Dintr-o dată, vocea lui metalică sparge liniștea cu o întrebare scurtă.

– Nevastă, ce mai e pe acasă?

– Ce să fie… e bine, răspunde ea sec.

– Auzi, tu ești ziaristă? mi se adresează el ridicând din sprancene.

– Da, un fel de ziaristă, doar că n-am ziar, îi spun eu.

– Hmm, nu lucrezi la ziar… păi, și unde scrii?

– Scriu independent. N-am ziar, dar scriu. Stau aici în cartier… încerc să îi explic eu situația mea “profesională” lui Bocciu, cel mai influent om de pe gazonul vişiniu.

Suporterii sunt circumspecţi şi încă nu prea înţeleg de ce vin eu zilnic să îi văd şi ce fel de ziaristă sunt eu de “n-am ziar”. După dialogul ăsta scurt, aştept să se adune brigăzile în incintă. Florin, taximetristul, îmi povesteşte cum în ziua aia au venit în vizită câţiva din galeria rivalilor de la Petrolul să îşi arate susţinerea faţă de ei. Le-au adus în dar apă, cafea şi câteva pachete de ţigări.Tânărul îmi arată un fanion cu însemnele Ripensiei Timişoara şi îmi spune despre petrolişti. “Petrolul a fost unul dintre cei mai mari rivali ai noștri și uite că au venit să ne susțină! Nu ne așteptam. La fel și galeria celor de la Dinamo, au fost și azi pe aici… pe când spurcații, ai văzut și tu ce au făcut…” zice taximetristul, după ce îmi reaminteşte cum cu o seară înainte steliştii puseseră pe Podul Grand un banner pe care era scris „urlă foamea în voi”.

Pelerinaje de susţinere au făcut şi cei de la Craiova şi U Cluj, dar şi alţi suporteri ai Rapidului. Pe marginea gazonului, un tată îşi plimba copilul în cărucior. Puştiul avea un an şi patru luni şi îşi făcea plimbarea de seară pe stadion împreună cu tatăl său. Bărbatul îmi spune că lucrează la o firmă de IT şi că îşi doreşte ca şi micuţul să aibă aceleaşi preferinţe în materie de fotbal. “Noi venim din Militari. Am adus un cort în prima zi, iar acum încerc să trec în fiecare seară pe la ei, ziua merg la serviciu… Gestul lor e unul extrem, eu îi susţin cum pot. Ăsta mic are un tataie dinamovist şi unul stelist. Acum eu sper să ţină cu tasu’. Eu am învăţat iubirea pentru Rapid de la bunicul meu. Am crescut în Alexandria. Am mers la meciuri, dar au fost şi perioade când îmi luam abonament şi mergeam mai mult în deplasare decât pe Giuleşti pentru că erau suspendate meciurile. Eu nu prea am îmbrăţişat partea asta cu suporterii ultras, ba chiar mă supără” spune bărbatul, în timp ce îi arunca o mingiuţă de jucărie copilului.

Ce au în comun Moțu Pittiș, Anda Călugăreanu și Speedy?

Echipa Rapid e iubită în diferite forme şi de oameni diferiţi, începând de la puştii din cartier până la personalităţi importante din societatea românească. Speedy e suporterul căruia glicemia i-a scăzut drastic în primele zile, are 27 de ani şi este unul dintre băieţii de bază ai brigăzii Original. E înalt, slăbuţ, are pielea măslinie, ochii albaştri, zâmbeşte tot timpul şi e cel mai energic de pe gazon, chiar dacă nu a mâncat de câteva zile. El întreţine atmosfera, cum apare cineva în arenă îl întâmpină ca la o întâlnire AA şi restul îi urmează salutul în cor: „bunăăăă, Inu”, „bunăăă, Vandam” sau în cazul meu „bunăăă, Lilianaaaa!”.

Speedy şi-a trăit cele şapte zile de foame pe gazon, într-un cort albastru acoperit cu afişe. Pe unul dintre ele era chiar Moţu Pittiş. Aveam să aflu de la tânărul suporter că Anda Călugăreanu, Florian Pittiş, Colea Răutu şi alţi artişti au fost mari rapidişti. Pittiş a şi fost membru fondator al Clubului Aristocratic Rapid care are ca motto cuvintele: “Credo quia absurdum. Iubire fără sfârşit, 1923”. Hai Rapid! au cântat şi Moţu şi Anda şi Speedy, unii pe scenă, alţii doar în tribune.

Deşi condiţiile nu sunt cele mai fericite pe stadion, tânărul e ras, are părul aranjat şi adidaşii îngrijiţi de parcă tocmai i-a scos din cutie. Mă invită în „habitatul lui albastru” la o discuţie împreună cu Chelu, alt coleg aflat în greva foamei. Bogdan, cunoscut în galerie cu numele de Speedy, îmi spune despre mesajele pe care le-au transmis rapidiştii de-a lungul timpului: „Noi am făcut mai multe demersuri, am afişat mereu mesaje despre iubirea noastră pentru Rapid, o să le găseşti în arhivă, acolo poţi să vezi cum a fost galeria Rapidului de-a lungul anilor. Uite un exemplu a fost asta cu… stai să îmi amintesc… nu e modă şi nici hobby, e microb ereditar, să trăieşti pentru Rapid e ceva fără egal.”

Discuţia cu Speedy începe să capete valenţe din ce în ce mai profunde, vorbim despre iubirea de Rapid, despre viaţă dar şi despre discriminarea cu care se confruntă rapidiştii. „Prima oară, noi am avut rivalităţi cu Ripensia, Venus, Progresul după care sistemul comunist a introdus două echipe, Steaua şi Dinamo. Miliţia şi Armata. Rapid era echipă muncitorească, cu suporteri din rândul feroviarilor de la Griviţa, ei au înfiinţat clubul. Aici sunt mai multe lucruri, vorbim de cartierul unde s-a înfiinţat, pe Giuleşti erau mulţi ţigani, deci discriminarea şi de aici vine” spune Bogdan, sigur pe sine că discriminarea de care are parte echipa s-a favorită porneşte din perioada comunistă.

Mihail, centurionul vişiniu

Printre cei 19 suporteri rămaşi în greva foamei se află şi Mihail. Pe el l-am întâlnit în prima zi în care am ajuns în arenă. Privirea şi modul calculat în care se exprima, m-au făcut să îl urmăresc îndeaproape pe tot parcursul protestului. Era prezent la orice discuţie de grup. Stătea drept, asculta şi îi privea pe fiecare în parte. De cele mai multe ori îl vedeam lângă Bocciu, liderul galeriei. Mihail, avea grijă să ridice moralul celorlalţi şi să se ocupe şi de chestiuni organizatorice: comunicate de presă, interviuri cu jurnaliştii, ţinea în buzunar chiar şi cheia de la vestiare. Uneori prefera să se plimbe singur pe gazon sau să stea în locuri retrase, doar atunci îl vedeam cu mâinile în buzunare, capul plecat şi privirea în pământ. Asta era singura bătălie pe care o avea de dus singur cu psihicul dar şi cu corpul lui care cedau de la o zi la alta. Într-una din seri, mi-am permis să îi întrerup liniştea şi am mers după el. Stătea sprijinit de o scară. Zâmbeşte amar şi pare frământat de un milion de gânduri. Pleoapele îi acoperă din când în când ochii negri şi lucioşi. Își adună greu cuvintele, vorbește șoptit și îmi spune că nu se poate concentra la nimic.

“Iubirea pentru Rapid trece de cuvinte, nu se poate explica ce se întâmplă când suntem toţi în tribune. Mi-e greu acum să vorbesc, parcă nu pot rosti cuvintele. Pentru mulţi suporteri, Rapidul este viaţa lor.”

Privirea lui Mihail e profundă, e palid, dar are o statură demnă şi oricât de foame i-ar fi, oricât de rău s-ar simţi, el e decis să meargă până la capăt în bătălia asta pentru un ideal, pentru dreptate, pentru Rapid. E conştient că nu vor câştiga prea mult, dar chiar şi aşa în ultimul ceas consideră că merită să lupte alături de ceilalţi soldaţi înrolaţi în Legiunea Vişinie. Autor: Liliana Simionescu

Foto: Paul OH

Va urma…