Lumea fotbalului a vuit de gestul suporterilor rapidişti de a face greva foamei, nu au fost însă prea convinşi cei din fruntea Ligii şi cei de la Federaţie. Suporterii altor echipe i-au sprijinţi moral dar şi material cu apă, ţigări sau cafea. Fiecare i-a susţinut cât a simţit, însă au fost prea puţini cei care au făcut ceva. Pentru cei peste douăzeci de rapidişti a contat fiecare gest. Povestea jertfei pentru Rapid a început când o decizie de baraj a trimis echipa bucureşteană în divizia B. Una dintre marile echipe ale Capitalei avea să fie retrogradată, iar Concordia Chiajna îi ocupa locul în prima ligă. Rezultatul dramatic pentru giuleşteni a venit şi din modul în care Rapidului i-a fost croită soarta de o conducere incapabilă. În câteva zile de grevă a foamei pe terenul din nordul capitalei s-au jucat meciuri mult mai dure. Pentru ce? Răspunsul e Clubul Rapid. 

În fiecare seară, pe gazon vin mai mulţi suporteri. La ieșierea din vestiare, văd un grup strâns în cerc, niciunul dintre cei aflați în greva foamei nu erau printre ei. În mijloc, un barbat brunet, cu mustață și chelie în creștetul capului, îmbrăcat cu niste pantaloni albi de in, tricou cu dungi şi pantofi albi ascuţiţi, vorbea şi gesticula continuu. Auzeam repetând mereu “pentru voi mă băieţi, pentru voi…”. Aflu că bărbatul care semăna cu un actor aterizat parcă dintr-un film italian din anii 80’ e Cristescu, unul dintre patronii clubului… Greviştii nu sunt foarte interesaţi de ce spune poate şi pentru că în prima zi de grevă l-au invitat să îşi aducă şi el un cort şi să stea cu ei, dar Domnu’ Cristescu s-a eschivat şi le-a spus că nu poate să facă grevă că are o familie acasă. După atâtea zile de foame pentru băieţii aflaţi în grevă, vizitele patronului nu cântăresc prea mult.

Balaurul cu două capete din fotbalul românesc

Stadionul a devenint un Coloseum, unde în arena se luptă pe rând în mai multe runde tot felul de trăiri. Iubirea, curajul, foamea, ura şi dezamăgirea se duelează constant cu un balaur cu două capete… Unul în fruntea Ligii, altul în fruntea Federației. Unul e Mitică, altul este Sandu. Iubirea pentru Rapid îi întărește mult pe suporterii greviști. Mintea începe să le joace feste, corpul cedează treptat. Aveam să aflu că Adess, cel cu probleme de inimă, a leşinat, au început să îl lase și rinichii, a avut nevoie din nou de îngrijiri medicale speciale în spital. Nea Cornel, cel mai în vârstă dintre grevişti e şi el slăbit. În câteva zile, ridurile i s-au accentuat, e tot mai îngândurat şi mai tăcut. Lipsa hranei începe să îi transforme pe suporteri aflați în greva foamei. Fețele nu mai au același contur, ochii sunt din ce în ce mai adânciți în orbite și în conjurați de cearcăne maronii. Bărbiile li s-au ascuțit, sunt trași la față, dar încă mai au resurse în ei să reziste. Doctorul de la ambulanță mi-a spus ca unul dintre motivele care îi fac să nu cedeze este decizia de grevă în grup. „Dacă ar fi fost unul doi… nu ar fi rezistat atât. E o efervescenţă aici, au moralul ridicat”, spune doctorul uimit şi el de gestul rapidiştilor. Cu moralul ridicat şi glicemia scăzută, toţi se întrebau ce şanse există să poată câştiga lupta contra balaurului cu două capete încoronate pe viaţă în fruntea FRF şi LPF.

 Legiunea Vișinie începe să piardă din trupe

În a şaptea zi de protest, pe gazonul din Giulești, corturile ale greviștilor s-au împuținat. Au mai rămas doar 19, cei care și-au permis asta financiar dar și fizic. Nea Cornel, cel mai în vârstă suporter aflat în greva foamei a fost dus la spital pentru îngrijiri, starea i se gravase. I s-a dat niște glucoză, însă a refuzat să mănânce, a așteptat apusul soarelui ca să încheie protestul. Chelu, un alt suporter a fost nevoit și el să renunțe pentru că a trebuit să se meargă la serviciu. S-a întors seara să îi vadă pe baieți. Cătălin, a renunțat și el tot după șapte zile. Speedy, Mihail, Liviu și alți câtiva au continuat. Mihail, nu crede că mai rezistă 24 de ore. De șapte zile stă în incinta stadionului și încearcă să îşi adune moralul împrăştiat pe gazon. Ziua, rapidiştii joacă şah sau table, dorm, citesc presa, beau multă apă şi câte o cafea din când în când. Ascultă muzică de la un radio pe care stă lipit mesajul „Basarabia e România”. Fac glume şi se încurajează unii pe alţii, doar că acum după şapte zile nici jocurile, nici glumele nu mai au acelaşi efect. 

Unii dintre suporteri se resimt puternic. Florin, taximetristul, îmi spune că după apusul soarelui va încheia protestul. Va merge la lucru pentru că trebuie să se întrețină, are o chirie de plătit, are o viață de continuat. El este unul dintre cei care a decis pentru șapte zile să lase totul pentru Rapid. În timp ce îmi făcea o evaluarea a zilei îşi ia eşarfa cu însemnele Rapidului de la gât şi mi-o dăruieşte. ”Hai şi tu la primul meci, vii? Uite îţi fac cadou eşarfa mea, e cam murdară acum… eu mi-am luat orice eşarfă care a apărut, dar nu mai am niciuna, dacă am văzut un copil i-am dat-o, mai păstrez doar biletele de la meciurile la care am fost”, spune tânărul rapidist.

Florin, are 29 de ani şi nici măcar nu face parte din galerie, el avea locul lui la Peluza Nord. Îi ştia pe băieţi din vedere, de pe stadion, dar nu a interacţionat niciodată cu ei direct. Chiar dacă a zis că pleacă totuşi nu a făcut-o a rămas până la final. L-am găsit pe gazon alături de ceilalţi, mi-a zis că nu a putut să nu termine alpturi de ceilalţi. După opt zile de protest, cei 19 suporteri rapidişti au luat decizia că trebuie să se oprească. Unul dintre membrii comitetului executiv al FRF, Dumitru Costin şi-a dat demisia. Gestul lui e aproape neînsemnat faţă de sacrificiul pe care l-au făcut cei 19 suporteri. Seara, în semn de respect, brigada Torcida din Crângaşi şi Giuleşti a intrat cântând pe stadion. Au făcut atmosferă, au aplaudat şi au aprins torţe. În comunicatul pe care l-au dat, suporterii rapidişti au vorbit despre toate motivele pentru care ei au decis să facă greva foamei.

 „Am fost numiţi fanatici, inconştienţi, nebuni sau derbedei însă nimic din toate astea nu ne-au adus în inimi nici cea mai mică urmă de regret pentru faptul că ne-am pus în joc sănatatea, iubirea pentru RAPID fiind singura care ne-a purtat către acest deznodământ fericit! Noi suntem rapidişti şi nu vom accepta niciodată înfrângerea Rapidului pe căi nedrepte, aşadar este deja o certitudine că vom fi mereu prezenţi la datorie. Noi, cei care am ales să pornim în acest război cu mâinile goale vrem să vă mulţumim pentru tot sprijinul acordat, ne-am hrănit zilnic cu gândul că nu suntem singuri, un zâmbet sau o vorbă ajutându-ne să trecem mai uşor peste momentele dificile pe care foamea, stresul şi consumul psihic le creează! Gesturile voastre, ale celor care reprezentaţi familia rapidistă au fost guri mari de oxigen ce ne-au întărit şi ne-au motivat să mergem înainte chiar şi în momentele în care nu întrezăream nici o speranţă. Părăsim iarba Giuleştiului trăind două sentimente în paralel… fericire şi tristeţe. Fericire pentru victoria obţinută şi tristeţe pentru plecarea de pe iarba Raiului… aceste 9 zile de chin, fiind mai dulci şi mai uşoare când adormi lângă tribune şi te trezeşti dimineţile în mirosul ierbii pe care joacă Rapidul nostru! Pentru noi, aceste 9 zile de sacrificiu pe Giuleşti nu au reprezentat un chin, ci un privilegiu. HAI RAPID!”.

Autor: Liliana Simionescu