Limba română întemnițată în „țara care nu există”

Clubul Țăranului, o zi de joi, o lansare de carte și o sală plină de oameni veniți să discute un subiect pe care poate mulți români nu îl cunosc sau nu obișnuiesc să vorbească despre el. Acasă, mulți dintre noi uităm uneori ce înseamnă să îți poți vorbi liber limba, realitățile din afara țării sunt însă altele. Ei bine, la o aruncătură de băț de România, într-un teritoriu ce aparține Republicii Moldova, în Transnistria, limba română este “ținută în temniță” după cum spun în cartea lor Dan Gheorghe și Octavian Bâlea. Cartea povestește detaliat despre românii din Transnistria care se zbat să existe ca neam și să își păstreze limba cu care s-au născut. Găsim în document mărturii impresionate ale oamenilor care au suferit și care încă sunt afectați și azi de stigmatul că sunt români.

Vrei să strivești un popor? Ucide-i școala…

“Anul 1992, liceul Ștefan Cel Mare și Sfânt din Grigoriopol, regiunea Transnistria. Milițienii nistreni intră în clasele unde elevii îți țineau cursurile. Pe tablă erau scrise cuvinte în limba română. Sub ochii copiilor milițienii își scot armele și încep să împuște fiecare literă latină. Gloanțele sparg rând pe rând cuvintele scrise, iar literele desenate cu creta albă pe tablă dispar în cioburi și praf.” epublio_Transnistria_temnita_limbii_romane_afis_oficialAcesta este poate cel mai șocant episod de execuție a Limbii Române chiar în sala de curs, chiar în locul de unde limba prinde viață, se naște, se învață… Această invitație în “țara care nu există”, cum o denumesc autorii cărții, vine ca un strigăt de ajutor, dar și ca un mesaj de conștientizare a situației din regiune. Pentru lansarea cărții “Transnistria: temnița limbii române” au venit la București trei directori din cele 8 școli de limbă română din Transnistria, singurele care au mai rămas în regiune. Eleonora Cercavschi, Ion Iovcev și Constantin Sucitu sunt trei dintre cei care luptă pentru limba română. Ei au mărturisit experiențele prin care au trecut timp de 21 de ani, au vorbit despre abuzurile la care au fost supuși în repetate rânduri doar pentru că au sprijinit școala românească. Directoarea liceului „Ștefan cel Mare și Sfânt” din Grigoriopol, Eleonora Cercavschi povestește cum în fiecare zi trebuie să supravegheze autobuzele cu copii care trebuie să ajungă la școala românească. Zilnic elevii sunt ținuți în vama și controlați de grăniceri. „Este foarte greu în Transnistria să vorbești în limba română și este foarte greu să conduci o instituție cu predare în limba română, mai ales ca această instituție deja de 11 ani nu mai are sediu. Suntem o singură instituție cred pe globul pământesc care există pe roți. Adică, în fiecare zi suntem obligați de situație să încărcăm 170 de copii în autocare și să plecăm la 17 km să facem școală românească în satul Doroțcaia din raionul vecin Dubăsari, teritoriu controlat de Republica Moldova. Nu știu și mă tem să pun această întrebare elevilor. Cum este să fi elev român în Transnistria?” spune Elena Cercavschi.

Mărturia lui Ion Iovcev, directorul Liceului „Lucian Blaga” din Tiraspol a fost încurajatoare dar și impresionantă. Profesorul a prezentat un reportaj cu imagini de la devastarea școlii românești din Tiraspol din 1994. Săli de clasă distruse, cancelaria răvașită, geamuri sparte, uși rupte, zeci de părinți și elevi speriați în fața școlii. „Au încercat cei din Tiraspol să ne distrugă, să ne rupă verigă cu verigă, dar nu au reușit. Pe parcursul a 21 de ani de când sunt directorul acestui liceu prin grele și mari încercări am trecut, dar am rezistat și am opus rezistență. Am avut marșuri de protest, miliția transnistreană a ieșit cu bastoane de cauciuc în fața noastră, în 20 de ai de doua ori a fost devastată școala noastră. Prima dată în 1994 și apoi din nou în 2004” spune Ion Iovcev.

Cei trei directori de școală din Transnistria ne-au arătat că limba română nu a putut fi ucisă de gloanțele miliției nistrene în 1992, dar cred că ea poate fi ucisă de indiferența noastră, a celor care nu avem timp să ne uităm dincolo. Dan Gheorghe și Octavian Bâlea ne vorbesc prin fotografii și cuvinte despre o realitate care se întâmplă la câțiva kilometrii de granița Uniunii Europene. Ei trag un semnal de alarmă despre celalată Românie care începe să se piardă treptat. Dacă limba română este întemnițată într-o celulă de 4.200 km… ce facem, o lăsăm să moară zăcând pe o podea rece în beznă până își va da duhul?

Autor: Liliana Simionescu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *