România şi Estul, o relaţie invizibilă

Zilele trecute la Bucureşti a avut loc summit-ul statelor Europei Centrale şi de Est, cel mai important eveniment de politică externă care a avut loc în România din ultima perioadă. Printre subiectele de pe agenda discuţiilor fost şi relaţia NATO-Rusia. Prezenţi la Bucureşti au fost preşedinţii Republicii Bulgaria, Republicii Estonia, Ungariei, Republicii Letonia, Republicii Lituania, Republicii Polonia, României, Republicii Slovacia şi Preşedintele Camerei Deputaţilor a Parlamentului Republicii Cehe, potrivit presidency.ro. Cele nouă state estice au reamintit în declaraţia lor poziţia lor faţă de modul în care Rusia decide să îşi conducă politica externă. Preşedintele României, Klaus Iohannis, a declarat la sfârşitul lucrărilor că o condiţie a dialogului cu Federaţia Rusă poate fi „fundamentată pe înțelegerea comună a respectării dreptului Internaţional”.

Declaraţia semnată la Palatul Cotroceni vine înaintea summitului general al NATO, care va avea loc anul viitor la Varşovia.

Diplomaţia românească are nevoie de un reset

După ce România a fost gazda mini-summitului de la Bucureşti îmi revin în minte cei 26 de ani în care politica externă a României a fost haotică pe hartă. Este dificil să impui un dialog celui care te „ameninţă” dacă la nivel diplomatic dialogul cu Federaţia Rusă este îngheţat, dacă Republica Moldova a intrat în ecuaţia românească doar după ce un preşedine a înţeles importanţa electorală a populaţiei româneşti de peste Prut, dacă relaţia cu Ucraina abia acum începe să revină la un minimum de normalitate, având în vedere că vorbim de două state vecine care împart şi comunităţi etnice. De când Estul a devenit neinteresant pentru România? Când am început să ne pierdem flerul pentru negociere cu aliaţii dar şi cu adversarii? De ce România nu a avut un lider capabil care să poată impune o agendă în Europa? De ce Polonia a ştiut să joace în acest joc de şah al Uniunii Europene mai bine decât România? Acestea sunt nişte întrebări la care ar trebuie să găsim nişte răspunsuri mai devreme sau mai târziu, în lipsa unei diplomaţii active şi coerente.

Parte din cei care reprezintă România în afară sunt până la urmă rămăşiţele unei diplomaţii româneşti, care are nevoie cât de curând de un restart. Un Kogalniceanu sau un Titulescu au rămas pentru noi doar istorie. Cu tristeţe observ că toţi cei 153 de ani de diplomaţie românească au dus în prezent la un astfel de rezultat, o Românie slab reprezentată, prea mică, prea târzie pentru cât de repede se mişcă lucrurile în jurul ei. Poziţia statului român privind diverse teme de politică externă se lasă mereu aşteptată. A fost nevoie de o întâlnire NATO la Bucureşti ca să auzim din partea preşedintelui un punct de vedere ferm privind chestiuni care preocupă o lume întreagă, nu numai estul apropiat. Rămâne de văzut care sunt evoluţiile în regiune, cum şi când România va învăţa să îşi asume rolul de stat important pe harta Europei.

Autor: Liliana Simionescu

Foto: www.presidency.ro

Țara de lângă noi e în război

Hârtoape la fiecare pas, gropi ca după bombardamente pe drumuri, case cu turnulețe puțin mai elegante ca la Sintești, lumini stinse, biserici noi cu acoperișuri poleite. Cam așa arăta peisajul după ce am trecut granița României în Ucraina. Drumul până la Cernăuți e presărat cu case noi construite, nimic neobișnuit pentru regiunea de graniță, unde oamenii sunt mai înstăriți. Cernăuțiul e la fel de liniștit ca anul trecut, aici războiul cu Rusia are alte valențe. Îți dai seama de situația din țară doar din vopselele galben-albastre care se găsesc excesiv pe ficare stâlp, pe fiecare bancă, pe fiecare coș de gunoi. În centrul orașului monumentul dedicat celor căzuți în est e plin de flori, fotografiile tinerilor decedați sunt lipite pe un panou improvizat, nimic mai mult.

IMG_6995

Mașina poștei, ambulanța, autobuzele, mașinile Lada sunt în contrast total cu jeep-urile 4×4 pe care le vezi pe străzile prost pietruite ale Cernăuțiului. Mai nou, pe lângă buticurile obișnuite la care găsești din abundență conserve de pește, pâine neagră, diverse sortimente de pește uscat și vodka, în Cernăuți sunt acum și supermarketuri bine puse la punct. În supermarketul DEPOT găsești de toate, mai puțin clienții. Grivna e îngenunchiată de război. A scăzut aproape la jumătate din 2013, când în Kiev au început protestele, și a scăzut dramatic odată cu începutul conflictului direct între Rusia și Ucraina. Cu un leu românesc poți cumpăra 5,44 grivne, iar cu un euro poți cumpăra 24,33 grivne. Salariile sunt mai puțin de 80 de dolari pe lună. Țara se zbate cu probelemele economice cauzate de acest conflict. Micii producători încearcă să intre pe alte piețe pentru că spre est relațiile s-au blocat.

IMG_7003L-am întalnit în Cernăuți pe Oleg. La 31 de ani deține o mică fabrică de rochii de mireasă, cu aproape 30 de angajați. Exportă în Brazilia, Grecia, Polonia și Letonia. Rochiile lor sunt cusute de mână și au aceleași prețuri ca produsele aduse din China. Chinezii sunt principalii lor competitori pentru ca aduc produse făcute la normă și foarte ieftine. Deși calitativ sunt mult mai bune rochiile făcute la Cernăuți, Oleg e nevoit să le vândă la prețuri mici. Exporturile către Rusia s-au sistat iar acum își propune să intre pe piețe din Europa.

”Pentru că situația este astfel intenționez să merg către piețele din Europa. România ar fi prima noastră alegere pentru că este și foarte aproape. Sperăm să putem vine în țările de lângă noi. Trebuie să găsim soluții să supraviețuim”, spune Oleg deținătorul fabricii de rochii Innocentia.

 Războiul invizibil al Ucrainei

Din Cernăuți am pornit cu mașina spre Lviv. 270 de kilometri în 4 și jumătate, atât trebuiea să facem în mod normal dintr-un loc în altul. Am făcut 7 ore și jumătate din cauza drumurilor foarte proaste. Războuiul nu a ajuns în vest, dar drumurile arată ca după bombardamente. Este așa de ani de zile și nimeni nu face nimic, autoritățile locale sunt parcă de capul lor în privința infrastructurii.

Drapelele galben-albastre sunt însoțite aici de cele cu roșu și negru, steagul naționaliștilor ucraineni (Ukrayins’ka Povstans’ka Armiya 1942 – 1949) care au luptat în al Doilea Război Mondial împotriva Armatei Roșii. Cozile mari de la ușile bisericilor, curțile pline cu enoriași arată că țara este foarte legată de biserica ortodoxă. Vei găsi în satele lor drumuri proaste, fără electricitate stradală, dar cu biserici mari, poleite în auriu și recent vopsite.

IMG_7302În comunele și orașele prin care am trecut am găsit aceleași lucruri care amintesc de războiul din Est. În fiecare piața publică sunt panouri cu tineri morți într-o luptă fără sens pentru noi cei din afara ei. Corturile pentru strângeri de fonduri sunt adevărate altare de comemorare. În stațiile de autobuz vezi soldați cu ranița în spate, sunt tineri îmbrăcați în haine militare și cu bocanci greoi în picioare. Asta însemnă războiul din țara de lângă noi, conflictul secolului XXI e mult mai vizual și mai ușor de atins, chiar dacă el se întâmplă la distanță de noi și de ei, cei din Ucraina.

IMG_7367În Piața Centrală din Lviv vreo douăzeci de oameni erau adunați în fața unui manechin cu fața lui Vladimir Putin. Doritorii erau invitați să îl lovească pe ”tiran”, apoi să doneze ceva bănuți pentru soldații de pe front. O adolescentă, se pregătește, face o încercare eșuată, abia îl lovește. A doua oară se încordează și lovește puternic în manechinul care îi aștepta rânjind pumnii. Toată lumea o aplaudă pentru forța ei!IMG_7387

Alți tineri, mai musculoși, mai furioși loveau așa de puternic manechinul că îl dădeau de pământ. Nici măcar Putin nu ar fi rezistat la o asemenea furie. Războiul vinde bine în Ucraina. Drapele, hârtie igienică imprimată cu fața lui Putin, tot felul de eșarfe și obiecte cu tentă naționalistă se găsesc de cumpărat la preț de doar câteva grivne.

IMG_7400

Potrivit ONU, din aprilie 2014, în estul Ucrainei au murit peste 6.400 de persoane, iar peste 15.000 au fost rănite. Orașele din Est sunt în continuare teren de luptă în acest război de graniță. Potrivit organizației ”Cargo-200 Ucraina-Rusia”, care monitorizează numărul de decese înregistrate de soldați ruși din Ucraina, în opt luni de război, numărul militarilor ruși morți în Donbas este deaproape 4.700, în timp ce Ucraina a pierdut peste 1.700 de soldați.

IMG_7380UPDATE: Camaradul meu de drum a ajuns la spitalul central din Kiev. Jurnalistul Sergiu Dan îmi spune că aici sunt internați peste 1.000 de militari răniți în război. Într-unul dintre saloanele dedicate ”eroilor războiului” a întâlnit tineri mutilați, fără mâini, fără un picior, confuzi. Unii dintre ei păreau că și-au pierdut mințile. Din respect, Sergiu nu a fotografiat salonul, însă mi-a trimis o poză cu o cameră din spital dedicată victimelor războiului.

11693014_978556592165359_1334697585_n

 Țara de lângă noi e în război…

Autor: Liliana Simionescu

Foto: Liliana Simionescu și Sergiu Dan

Spre revoluție. Spre balamuc. Spre „năcaz”.

Era o duminică seara. La noi se asculta pe ascuns Europa Liberă dintr-un difuzor cu acțibild cu ursuleț tare colorat și capitalist, de care n-aveam voie să ne atingem. Părinții ne spuneau să tăcem, că nu pot să audă de noi. Auzeam, printre frânturi de jocuri cu sora mea despre un pastor și oameni ieșiți în stradă. Fețele transfigurate ale părinților încercau să ascundă faptul că oameni muriseră. Ca să ne ferească și acustic de moarte, ne-au trimis la somn. În întunericul iernii, când se stingea lumina, sora mea începea jocul ei de teroare psihică asupra mea, cum că ea nu ar fi sora mea și că de fapt ea e angajată de securitate în familia noastră. Auzise și ea printre șușoteli, cumva, de securitate. Și cu cine să epateze și să-și facă jocul macabru decât cu sora mai mică? Până la urmă, înainte să adormim, recunoștea, totuși, că e sora mea și că a vrut și ea niște emoții… Așa probabil s-a întâmplat și în seara de 16, când ne-au trimis mai devreme la somn.

Ca printr-o minune, a doua zi nu ne-au mai dus nici la școală, nici la grădiniță. Primisem, așa, din oficiu, de la părinți vacanță cu câteva zile înainte de vreme. Mama, din lumea ei îmbrăcată în superstiții arhaice spunea luni îngrijorată: „Nu-i a bună. E decembrie și plouă cu tunete și fulgere. Ăsta îi semn. Îi semn rău.” Printre șușoteli auzim de prietena ei Milica și de fetele ei studente la Timișoara. Orașul fusese închis. Ce transmiseseră mamei a fost, că au murit oameni. Că au tras și în studenți. În oraș vuiau pe ascuns vești din „orașul liber”. Toată lumea era agitată. Țara fierbea. Părinții mei cu greu mai puteau ascunde frica.

Într-una din acele zile premature de vacanță părinții s-au decis să ne ducă la bunici la țară. Se temeau că aproape de Sebeș e Cugirul cu fabrica de armament, că la Petrești era depozit de muniție și că în orice moment ar putea veni armata de la Sibiu ori „apusenii”. Era data de 18 și Ceaușescu spunea la televizor că agenturilii străine, că huliganii. Mama nu a putut spune decât: „Ăsta n-o mai duce mult. Cum poate să le zică huligani, tinerilor împușcați?” Difuzorul mergea zi și noapte. Se îngrozeau cu toții, care se-adunau pe lângă obiectul cu ursuleț capitalist și colorat. Ziua se stătea mai departe la coadă la pâine și alimente. Gărzile patriotice ori brigadele ori cum se numeau, păzeau intrările în oraș. Magazinele, prost aprovizionate și până atunci, erau goale de alimente, pline de cozi, unde se „sharuiau cele mai noi newsfeed-uri”.

Aveam un Opel Kadett roșu de 1200, cumpărat de la un sas din Sibiu, căruia îi „sosiseră” actele. Cu el am plecat la țară, într-un sat greco-catolic din zona Blajului. Părinții luaseră alimente și haine pentru noi, să ne ajungă câteva săptămâni și să avem „ceva” de Crăciun. Urmau să ne lase la bunici, până trecea „năcazul”. Ba erau și două pungi de la Moș Crăciun, care în acel an, în premieră, avea să vină la bunici. La Secășel spiritele erau liniștite. Acolo încă adia din veșnicia de care spunea Blaga. Bunicul îi liniștea pe ai mei: „Da‘ ce, dacă e să cadă, să cadă! Lasă să cadă. Că ne dă pământul înapoi…!”

Ne-au îmbrățișat părinții și au plecat. Spre revoluție. Spre balamuc. Spre „năcaz”. Nu am priceput noi mare lucru. Ne-am bucurat, că la vecina de peste drum, veniseră și la ea nepoții. Erau copiii securistului Achim, de altfel băiat bun. Și copiii tot așa. Știam că Achim e speriat și că se teme de viața lui și a familiei lui. Mai mult decât ai mei, care ne aduseseră, ca să ne ferească vizual și acustic de „năcaz”. Despre Achim îmi amintesc că tot repeta, că trebuie să se întoarcă rapid la oraș, „să predea arma”. Nu prea știam ce e aceea o armă dar era fain, că ne puteam juca cu copiii lui, ascunși acolo.

După ce ne-au părăsit ai noștri la bunici, îmi amintesc de câteva clipe triste. Știu că ședeam pe patul bunicii, la fereastra prin care parcă și acum aud șuierând frigul. Bunica ne ținea pe amândouă în brațe și încerca să ne explice că tatăl nostru are o treabă importantă de făcut. Că va merge cumva, din nou în armată. Iar eu nu-mi explicam, cum el, cu ai lui peste 40 de ani trebuie să facă iar armata?! Armata, în accepțiunea mea, se limita la stagiul obligatoriu. Și că el și mama de-asta au plecat, că trebuie să-i facă rost de haine. Și că el are o treabă importantă de făcut. Că va lupta cu Răul. Știu că plângeam cu sora mea, încercând să înțelegem ce ne spunea. Între timp, situația cam escaladase, așa că bunicul s-a dus să aducă apă. Iar chiar după ce el a plecat, am auzit la geamul de după casă pe cineva bătând în fereastră. Era Moș Crăciun. Sau un Moș-Crăciun-wanna be. O chestie costumată, neoriginală, destul de sinistră. Dar ne adusese daruri. Ne-am oprit din plâns. Ne adusese moșul cumva globuri. Bunica nu avea nici brad. Iar globurile erau cam.. sparte. Dar venise Moș Crăciun câteva clipe. N-a stat mult, că a zis că se teme de bunicul și trebuie să plece mai departe. A revenit apoi bunicul, regretând că nu l-a prins și el pe moș. Între timp ne opriserăm din plâns. Viața mergea mai departe.

Pe drumul înapoi spre Sebeș, în Kadettul roșu mergea radio-ul. Pe când părinții mei au ajuns în Roșia de Secaș, cam pe la poartă pe la Dița, la radio au anunțat: DICTATORUL A FUGIT! ȚARA E LIBERĂ! Avea să fie o poartă istorică, căci anii de zile, de câte ori am trecut pe acolo, ai mei strigau: „Uite, aici! Aici l-au prins pe Ceaușescu!” Pe pod la Dița au întors mașina și s-au întors la noi. La noi, care fuseserăm deja resemnate și împăcate cu un Crăciun în frigul de la țară. Nu-mi amintesc ce se spunea și nici seria evenimentelor. Știu că țăranii erau cu toții pe stradă, vorbeau tare, gesticulau și se tot minunau. Apoi, poate, am adormit în mașina roșie, pentru că următoarele amintiri le am abia de pe DN1, dintre Cunța și Sebeș. Se mergea lent, oamenii claxonau, tiriștii salutau cu două degete, oamenii salutau cu mâinile scoase pe fereastră și toată lumea striga și chiuia, steagurile fâlfâiau frenetic. Pe deasupra parcă erau elicoptere (?) sau avioane – ceva parcă era. Mama ne tot atenționa să stăm ascunse pe după scaunele lor. Să nu ne holbăm de pe bancheta din spate, ci să ne cuibărim după scaunele lor, că „e mai bine așa”.

Așa-mi amintesc eu de revoluție. Chircită cu soră-mea după scaun, într-o mașină de-un roșu capitalist, prin balamucul strigătelor de victorie și al claxoanelor, cu privirea în sus. Drapele, degetele-n V și bucuria că a fugit Ceaușescu. Se poate să fi și plâns. De emoție. Ori de agorafobie. Ori de zgomot. Ori de emoțiile celorlalți.

Cândva am ajuns la Sebeș. Scena următoare care le succede e de la tușa, de peste drum. M-am întrebat ce căutam la ei, căci parcă aveam și noi televizor. Ei bine, căutam la ei, cum se căutau oamenii odinioară. În comunism oamenii se uneau la cozi și se întâlneau la câte unul acasă. Așa și noi. Eram la tușa, că se adunaseră câțiva vecini care-și discutau zvonurile, sursele, poveștile. Acolo de Petre Roman și de plovărul lui îmi amintesc. Și de puricii de la televizorul alb-negru.

Iar după ani, odată ruptă de cadrul familiei și al mediului creștinesc, decembriele pentru mine nu mai îmbracă haina Crăciunului. De mult nu mă mai impresionează beculețele și decorurile roșii de Crăciun. De mult, decembrie mă amărăște. Luminițele-mi amintesc de lumânările anonimilor, cărora azi le datorăm libertatea. Iar cinicul roșu, în contrastul verdelui etern de brad, îmi amintește de sânge, de durere, de pasiuni apuse, de privilegii, pentru care nu știu cui și cum să mulțumesc.

Copilul tranziţiei: Cornelia Guju.

cornelia guju

Copiii tranziției este un amestec de povești cu amintirile unor tineri români care au experimentat trecerea de la comunism la capitalism în cei 25 de ani de la Revoluția din 1989, un jurnal al celor care au trecut prin toate schimbările României de la Revoluție încoace. Sunt povești și gânduri ale copiilor care au crescut între cele două lumi: România comunistă și România capitalistă.

Revoluţia… o pereche de ştrampi şi un pistol

La Revoluţie aveam 4 ani şi o lună şi o viaţă palpitantă în Mangalia: la grădiniţă abia fusesem făcută şoim al patriei. Îmi aduc aminte că eram foarte mândră de uniforma mea deşi aveam o colegă de grupă care-şi ştergea necontenit mucii cu mâneca portocalie. Avusesem şi serbarea de iarnă în care fusesem iepure, spusesem poezia şi primisem un cadou cu un balon umflat, eugenii şi o păpuşă. Părinţii mei lucrau la şantierul naval şi primiseră repartiţie la un bloc în construcţie aşa că stăteam cu bunicii şi sora mamei. Mamaie gătea ciorbă de zarzavat pe care mi-o punea într-o farfurie care avea desene cu Lizuca şi Patrocle şi trebuia să mănânc tot ca să ajung la desen. Era o înghesuială distractivă pentru mine şi frate-miu pentru că mereu se întâmpla ceva. Tataie era colonel în marină şi ne aducea jucării băieţeşti cu care să ne caftim: puşti, buzdugane, săbii – avusese două fete şi era tare mândru de nepoţi, mai ales de frate-miu căruia îi prezicea o importantă carieră militară (frate-miu n-a prins armata obligatorie şi e game tester), şi ne alinta cu “băieţii lu’ tataia”.

Când au început să se precipite lucrurile în oraş tataie a fost chemat la unitate. Nu l-am văzut toată ziua şi a venit abia pe seară câteva minute: era îmbrăcat în uniformă de iarnă de militar, avea un guler mare de blăniţă din aia creaţă neagră şi un pistol. Ni l-a arătat mie şi lui frate-miu şi am rămas căteva minute cu gurile căscate. Am avut voie să punem doar câte un deget pe el. Eram atât de entuziasmată: mai întâi serbarea, cadourile, apoi asta. Nu înţelegeam de ce ai mei sunt aşa serioşi şi mamaie agitată.

Când a venit ora de somn mama se lupta cu noi să ne îmbrace. Bâjbâiam prin întuneric pentru ca tata nu ne lăsa să aprindem lumina. Trăsese draperiile şi aprinsese televizorul. Nu înţelegeam ce ziceau oamenii ăia. Atunci am auzit uşa de la intrare – tanti Băcanu de la trei ieşise pe casa scării cântând, băută şi fericită, aprinzând toate luminile. Tata n-a reuşit s-o convingă să se întoarcă la ea acasă, aşa că o adusese la noi. Eram în ştrampi comunişti bleumarin cu liniuţe groase şi săream pe un fotoliu ca să nu mă schimbe mama în pijamale.

Din zilele următoare nu mai am amintiri decât o apocrifă de familie în care tata şi mama s-au dus să ridice tortul de la cofetăria de pe faleză şi când au început să şuiere gloanţe tata a fugit cu tortul lăsând-o pe mama în urmă. Acum e mare motiv de hăhăială, dar atunci cică a fost cu nervi şi panică.

Copilul tranziţiei: Irina Damian, născut la 4 noiembrie 1985.

Irina Damian

Copiii tranziției este un amestec de povești cu amintirile unor tineri români care au experimentat trecerea de la comunism la capitalism în cei 25 de ani de la Revoluția din 1989, un jurnal al celor care au trecut prin toate schimbările României de la Revoluție încoace. Sunt povești și gânduri ale copiilor care au crescut între cele două lumi: România comunistă și România capitalistă.

Prin pâine… de la comunism la democraţie

Îmi amintesc că stăteam în camera din spate, acolo aveam televizorul alb-negru cu lămpi. Difuzorul şi telefonul fix erau puse pe lada de la pat. La televizor se vedeau purici, ai mei l-au închis. S-au strâns toţi în cameră şi discutau. Tata se chinuia să prindă ceva la difuzor. Ceva se întâmpla. Era Revoluţia.

Asta e tot ce îmi mai aduc aminte, doar imagini, nicio vorbă. Nu am simţit frică, poate doar neliniştea lor. După asta a fost ziua mea, împlineam cinci ani pe 2 ianuarie 1990. Nu am nicio amintire.

Mai târziu, chiar după Revoluţie, o văd pe mamaia că vine cu o geantă mare din vinilin verde. Era plină cu multe franzele şi nişte banane. A pus bananele sus pe recamier, aproape de sobă, ca să se coacă. Ţin minte că mamaia mi-a dat un colţ de pâine, simţeam pentru prima dată gustul de franzelă albă.

Pâinile aduse de la Bucureşti le-a acoperit cu ziar în bucătărie. În câteva zile deja erau tari. Ca să le putem mânca, ea punea o oală cu apă la fiert, deasupra o sită de mălai şi în ea punea pâinea. Franzela albă se făcea foarte pufoasă de la aburi, arăta de parcă abia ieşise din cuptor.

După Revoluţie, mamaia făcea mai mereu drumul ăsta al „pâinii de Bucureşti” pentru că la Băleni nu prea se găsea pâine de cumpărat. Eram patru copii, doi părinţi şi o bunică, mari consumatori de pâine. Franzela albă era centrul bucatelor de pe masa noastră şi uitasem ce gust avea pâine integrală de pe timpul lui Ceauşescu. Când nu se mergea la Bucureşti, mamaia făcea nişte cococi pe plita de la sobă, dar nu se comparau cu gustul pâinilor de Titan la care acum aveam acces deplin.

Ce să spun… pentru mine Revoluţia şi primii ani de democraţie ai României au avut gust de pâine albă.

Copilul tranziției: Liliana Simionescu, născut la 2 ianuarie 1986, Târgovişte.liliana simionescu

Copiii tranziției este un amestec de povești cu amintirile unor tineri români care au experimentat trecerea de la comunism la capitalism în cei 25 de ani de la Revoluția din 1989, un jurnal al celor care au trecut prin toate schimbările României de la Revoluție încoace. Sunt povești și gânduri ale copiilor care au crescut între cele două lumi: România comunistă și România capitalistă.