Revoluţia la Târgovişte… “A căzut Ceauşescu!”

22 decembrie 1989 m-a prins la o coada la pui afumaţi. Îmi plăceau foarte mult, atât carnea de pui afumată cât şi urma lăsată de plasa în care erau ambalaţi puii. Cum am aflat că « s-au băgat » pui afumaţi la un magazin alimentar din cartier, nu departe de Primăria Târgoviştei, am rugat-o pe bunica să îmi dea bani şi am alergat la coadă. Erau probabil orele 11 iar ziua de 22 ale lunii decembrie părea o zi ca oricare alta. Doar ca era o zi senină, cu soare primavăratec. Deodată, o doamnă a venit în faţa cozii şi a strigat «A căzut Ceauşescu!». Cu toţii cei care stăteam în aşteptarea rândului am uitat de minunaţii pui afumaţi şi am fugit spre casele noastre. În scurtul drum spre casă am mai văzut un lucru ciudat: un Aro 243 al miliţiei, încărcat cu miliţieni înarmaţi, a trecut în mare viteză pe stradă. Ajuns acasă, bunica nu era bucuroasă de cele întâmplate la Bucureşti. Asculta la radio şi mi-a spus cu un glas stins că îi este frică de război civil. Şi cu toate acestea, evenimentele de care auzeam la radio păreau atât de departe şi nu tulburau liniştea de pe strada… Liniştii, aproape de centrul Târgoviştei, o stradă cu case, care urma să fie demolată în 1990.

Evenimentele aveau să capete un înţeles în momentul în care am deschis televizorul alb-negru (sau « bicolor », cum îi plăcea unui profesor al meu să-i spună) marca Diamant. Era Ion Iliescu în mijlocul mai multor oameni înghesuiţi pentru a fi cuprinşi de camerele de luat vederi. A fost prima mea imagine a «revoluţiei». M-a impresionat. De atunci nu m-am mai desprins din faţa televizorului vreme de două zile. Mi-am luat un caiet de 100 de file de matematică şi, în vreme ce mă uitam avid, ca un burete, la televizor, desenam case, maşini, avioane, elicoptere, tancuri.

Până atunci fusesem un copil supus unei discipline severe. Eram elev la Şcoala Numarul 5, o şcoală «chic» a regimului, în care multă «lume bună» îşi trimitea copiii. Eram în clasă cu fiica comandantului judeţean al Miliţiei, cu copii de medici şi de ingineri, cu copii de şefi de restaurant. Aceşti copii erau crema, fiind asezaţi mereu în rândurile din faţă. Pe ei învăţătoarea nu îi bătea. Părinţii lor aveau mijloacele să aducă la catedră lămâi, conserve de paté de ficat în faimoasele «pungi de 1 leu», spray-uri, săpunuri fine. Restul, până la 45, eram aşezaţi în rândurile din spate iar eu, crescut de o pensionară, eram aşezat singur în ultima bancă. Colegii aparţinând «bugheziei comuniste» (nu găsesc altă expresie potrivită decât pe aceasta, a lui Lenin) aveau notele cele mai mari, restul eram cei care o supărau pe doamna învăţătoare şi o «forţau» să foloseasca un băţ de tras draperii cu care ne lovea la mâini, la picioare şi pe unde nimerea. Riscul de a te alege cu o palmă sau, mai rău, cu o lovitură de băţ daca puneai vreo întrebare, m-a făcut să îmi caut surse alternative de informare. Prietenii de familie ai bunicilor mei îmi deveniseră un fel de mentori. Îmi dădeau cărti, îmi explicau lucruri pe care vroiam să le înţeleg şi… îmi împrumutau ziarul «România Liberă» sau revista «Ştiinţă şi Tehnică» la care erau abonaţi. Ei au fost salvarea mea. Datorită lor ajunsesem în preajma Revoluţiei în clasa a 4-a B şi mă pregăteam să intru în a 5-a. Alţi colegi nu au mai putut continua în a 5-a B şi s-au îndreptat spre clase sau şcoli mai slabe. Din 45 în clasa întâi, rămăseseram 36 la început de clasa a 5-a.

În acele ore din faţa televizorului alb-negru marca Diamant, personalitatea mea începea să se afirme, să se deschidă. Părea că s-a deschis o fereastră. Eram uimit că oamenii vorbeau liber, despre absolut orice. Din păcate, între mine, copil fiind, şi adulţii din preajma nu era nicio diferenţă în înţelegerea evenimentelor: şi eu şi ei credeam că Ceauşescu avea «uşi capitonate cu aur», că «domnul Iliescu este un om extraordinar», că avem de-a face cu o «revoluţie» etc.

În după-amiaza de 22 decembrie, când ajunsese vestea că Nicolae Ceauşescu şi soţia erau la Târgovişte, am zărit pe fereastră un blindat staţionat pe stradă. Prea îngrijorat nu am fost deoarece ştiam că puteam să nu ieşim din casă zile bune. Aşa cum era obiceiul, aveam provizii de mâncare în cămară, în frigider şi în pivniţă. De-abia trei zile mai târziu am ieşit să luăm pâine şi primele ziare, tipărite neglijent, în alb şi negru – îmi aduc aminte de literele mari ale cotidianului local «Dâmboviţa Liberă».

Euforia din zilele de decembrie 1989 avea să dispară destul de repede. Libertatea ne-a fost curând limitată de săracie. Trăiam din pensia bunicii şi dintr-o pensie de urmaş. Pasiunea pentru studiu şi iluziile inerente copilăriei, şi ulterior adolescenţei m-au făcut să trec peste lipsurile materiale dar imediat după terminarea liceului am realizat că cel mai bine aş putea profita de libertate lăsând România în urma şi împlinindu-mi destinul în altă parte.

Copilul tranziției: Ştefan Popescu, născut la 27 noiembrie 1978, Târgovişte.

Stefan Popescu

Copiii tranziției este un amestec de povești cu amintirile unor tineri români care au experimentat trecerea de la comunism la capitalism în cei 25 de ani de la Revoluția din 1989, un jurnal al celor care au trecut prin toate schimbările României de la Revoluție încoace. Sunt povești și gânduri ale copiilor care au crescut între cele două lumi: România comunistă și România capitalistă.

Revoluția. Două săptămîni la Camenca…

Ca să ne pună la adăpost de ”evenimente”, părinții ne-au făcut pachet, pe mine și pe Emil și ne-au expediat la țară. La Chișinău, tulburările începuseră din august. Din septembrie am trecut la grafia latină în școli, în stradă – puteam vorbi mai cu îndrăzneală românește. În același timp, strada devenise un loc destul de tensionat. De fapt, tensiunile începeau de cînd ieșeai pe ușă, pentru că în orice bloc aveai moldoveni, ruși și ucraineni – unii mai liniștiți, alții – mai puși pe harță. Colac peste pupăză, cînd în apropierea sărbătorilor au izbucnit spiritele la Timișoara și București, iar la radio și TV se vorbea despre acordarea de ajutor fraților de peste Prut (nu-l mobilizează nimeni pe tata, nu?), părinții n-au mai stat pe gînduri și ne-au trimis la bunici – mai departe de probleme și de prea multe știri. Totul era tulbure, nu știa nimeni în ce pot rezulta toate ”evenimentele” astea. Și-acuma. La țară, în cazul nostru însemna fie peste Nistru, la Slobozia, la tata (exclus, firește), fie la Nord, la 7 km de Prut, la mama.

Acolo! În satul Camenca, unde TVR dintotdeauna s-a prins direct, fără să fie nevoie de re-transmisiune. Și la Camenca n-a mai fost nevoie să așteptăm știrile serii ca să aflăm despre ”evenimente”, le-am avut în direct! Mai feriți de-atît nu se putea! Am stat cu ochii în televizor întreaga perioadă, cuprinși de o nemaipomenită febră, fascinați de imagini. Cuplul Ceaușescu ucis. Grupuri de oameni apărînd în fața camerei și ținînd discursuri. Interviuri cu soldați. Armata a trecut de partea poporului! Păi normal! Soldații sînt copiii oamenilor din popor, putea fi și altfel?! Putea, dacă primeau ordin! Grupuri de protestatari mărșăluind în diferite orașe ale țării cu drapele decupate în mijloc. Emil, de ce le-au decupat? Aveau stema lui Ceaușescu pe ele.

Apoi, primele videoclipuri văzute vreodată, primele reclame adevărate, fantastice desene animate, Mircea Albulescu recitînd Scrisoarea III, știri din străinătate. Te-le-vi-zi-u-ne! Nu doar mai mai mult de două ore pe zi, asta aveam deja, ci mult mai mișto! Și, sloganurile. De bine ce-au vrut să ne protejeze părinții de tot ce se întîmplă, cînd am revenit din exil, eram dobă de ”situație” și de sloganuri. Odată, rămași singuri acasă, am deschis oberlihtul și-am debitat tot ce știam pînă la epuizare de-a venit tata acasă într-un suflet, mai mult speriat decît supărat, și ne-a închis gurile – îl sunase un vecin, la uzină, să-l anunțe despre ”evenimentele” din apartamentul său.

Ce-am înțeles din evenimentele lui decembrie `89? Se striga ”Trăiască, trăiască, trăiască și-nflorească, Moldova, Ardealul și Țara Românească”. Eu eram prea mic ca să știu că există și o altă Moldovă decît Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Eu înțelegeam că oamenii aceia din Timișoara, Brașov, Cluj, București strigă despre noi! Și nu oricum, ci ne pun în capul listei! Cînd în anii următori s-au deschis hotarele și între cele două state s-au produs niște schimburi masive de bișnițari și șmecherași care au lăsat o amprentă negativă în ambele locuri – amprenta mea s-a dovedit a fi mai puternică. Ca să nu mai zic că s-au umplut cinematografele de filme istorice românești, au început să curgă artiștii și cărțile, au revenit din vacanțe colegii de școală și rudele și-au povestit ce-au văzut acolo! Cînd, după clasa a șasea, în sfîrșit am ajuns și eu să trec Prutul, senzația a fost copleșitoare.

 Copilul tranziției: Vlad Bolocan, născut la Chișinău, Republica Moldova.

Vlad Bolocan

Copiii tranziției este un amestec de povești cu amintirile unor tineri români care au experimentat trecerea de la comunism la capitalism în cei 25 de ani de la Revoluția din 1989, un jurnal al celor care au trecut prin toate schimbările României de la Revoluție încoace. Sunt povești și gânduri ale copiilor care au crescut între cele două lumi: România comunistă și România capitalistă.

La Revoluție… printre râuri de muncitori

Aveam 5 ani și 10 luni când a pornit Revoluția Română. Tata era reporter la Televiziune. Pe 21 decembrie lucra la un material despre o școală de pe lângă Sala Palatului. A aflat ce se întâmplă și a alergat înapoi la muncă fără să mai treacă pe acasă. Știa ce moment îi e dat să trăiască și că trebuie să fie acolo să-l acopere jurnalistic. Nu a mai ieșit din Televiziune în următoarele zile. A lucrat printre gloanțe și a dormit pe sub birouri până când a încetat focul.

Câteva banane verzi se coceau în tensiune pe biblioteca din sufragerie. (Tata zice că amintirea asta s-ar putea să fie de la Mineriadă, fiindcă în ’89 nu găseai nici morcovi, apăi banane, confirmă și mama.) Cum a auzit că Ceaușeștii au fugit cu elicopterul, mama a decis că trebuie să mergem în Piața Palatului. Ne-a luat de mână pe frate-miu și pe mine și ne-am alăturat râurilor de muncitori care curgeau prin cartierul nostru dinspre Uzinele 23 August, Republica, Electroaparataj, IMUAB, FRB, FLPB. Nu văzusem niciodată atâta lume, pădurea de picioare nu se mai termina, nici nu credeam că există atâția oameni în orașul meu. Șoseaua Pantelimon dădea pe dinafară. Mama ne tot zicea că Acum Trăim Istoria pe Viu și că e un privilegiu să participăm la ea, să fim cu ochii în patru și să păstrăm fiecare clipă din ce se întâmplă.

Noi nu prea înțelegeam ce se întâmplă, decât că „Dictatorul a fugit!” Unde, mă întrebam eu, poate și Catalin? „Suntem în sfârșit liberi”, ne tot zicea mama. Când s-a răspândit zvonul că soldații se alătură protestatarilor, tot puhoiul acela de oameni de pe străzi a început să scandeze „Armata e cu noi!”. Ajunsesem pe la Obor. Pe mama a recunoscut-o o cunoștință și a început s-o certe că-i nebună să iasă în stradă cu copiii. Imediat să meargă acasă și să ne ascundă! Maică-mea a zis nu, dar au sărit și oamenii din jur, „Doamnă, încă se trage! Duceți copiii acasă, nu fiți iresponsabilă!”.

Nu credeam că o să-l mai văd. Dar tata s-a întors acasă după vreo patru zile nebărbierit, mult mai slab și cu o privire sălbatică. Apoi totul a devenit incert și nătâng. #Revolutie25 #respect89

 Copilul tranziției: Cristian Neagoe, născut la 18 martie 1984.

Cristian Neagoe Copiii tranziției este un amestec de povești cu amintirile unor tineri români care au experimentat trecerea de la comunism la capitalism în cei 25 de ani de la Revoluția din 1989, un jurnal al celor care au trecut prin toate schimbările României de la Revoluție încoace. Sunt povești și gânduri ale copiilor care au crescut între cele două lumi: România comunistă și România capitalistă.

Republica Moldova, schimbare de direcție?

Alegerile parlamentare din Republica Moldova au reprezentat poate unul dintre ultimele evenimente importante, din regiune, ale anului.627x0 Asta dacă, până la sfârșitul lui 2014, nu vom avea alte surprize. La nici câteva luni după un Euromaidan soldat cu victime, la câteva sute de kilometri de zonele de conflict din estul Ucrainei, Republica Moldova și-a ales parlamentarii. Campania electorală a fost un joc intens cu bătălii între partidele de peste Prut. Partidele pro-europene (PLDM, PDM, PLM ) au peste 45 % din voturi, în timp ce PSM şi PCRM au obținut un scor de 39%, clasându-se cu scoruri destul de mari în această cursă. Campania de peste Prut s-a axat pe argumente pro Europa și pro Rusia, programele au fost lipsite de consistență în mai toate partidele. Politicieni de la Chișinău au fluturat beneficiile celor două mari entități fără a se putea baza cât de puțin pe ceea ce ar putea Republica Moldova singură să obțină pentru cetățenii ei. Direcția aleasă este clară, cetățenii moldoveni au ieșit din acest exercițiu electoral cu un bagaj mare de informații despre ce ar însemna Europa pentru țara lor. Acum rămâne în responsabilitatea autorităților să dorească să beneficieze de ” binele din vest”.

Am discutat câteva aspecte desptre votul dat de moldoveni cu Ștefan Popescu.

Cum putem înțelege votul dat de cetățenii Republici Moldova la alegerile parlamentare din 30 Noiembrie?

Este un vot dat pentru continuarea drumului spre Uniunea Europeană. Faptul că Partidul Socialiștilor din Republica Moldova s-a clasat pe primul loc iar Partidul Comuniștilor s-a clasat pe locul al treilea arată îngrijorarea unei bune părți a populației de peste Prut față de viitor. Beneficiile acordului de asociere la Uniunea Europeană nu se văd imediat, pe când embargoul rusesc asupra produselor agro-alimentare și îngrijorarea că cele câteva sute de mii de moldoveni care lucrează în Rusia ar putea întâmpina greutăți sunt lucruri palpabile. Pe de alta parte, votul este si un avertisment la adresa partidelor din așa-numită ”coaliție pro-europeană” – dacă rezultatul a fost ușor la limită înseamnă că rezultatele guvernării în funcție nu s-au ridicat la așteptările unei părti bune a electoratului. Prin urmare, este important ca cele trei partide să lase la o parte politicianismul și orgoliile și să aibă în vedere numai buna guvernare.

Până la urma cât de împarțit este electoratul din Republica Moldova?

Împărțirea electoratului din Republica Moldova nu este ceva excepțional pentru o fostă republică sovietică, traversată în plus de un separatism statal dar și de clivaje etno-lingvistice. Dar electoratul votează și în funcție de felul în care a perceput guvernarea, dacă nivelul de trai s-a îmbunătățit, dacă se aleg în funcții oameni competenți care să dea încredere în actul guvernării, dacă se fac progrese în combaterea corupției.

Cum primește Europa acest vot dat de cetățenii Republicii Moldova?

Uniunea Europeana primește cu satisfacție acest vot care înseamnă continuarea drumului european al Chișinaului. Cred că rezultatul foarte bun obținut de socialiști și de comuniști va stimula Uniunea Europeană să intensifice asistența acordată Republicii Moldova.

Care crezi că va fi abordarea Rusiei în regiune de acum înainte?

Miza importantă a Rusiei în regiune nu este Moldova și nici Transnistria. Miza importantă a Rusiei este reprezentată de estul și sudul Ucrainei populate de rusofoni. În acest joc, Moldova și Transnistria sunt pioni, și nu mize. Atitudinea Rusiei va depinde de felul în care se vor evolua relațiile sale cu Uniunea Europeană și de felul în care se va găsi o soluție la criza din Ucraina. Aici și Romania poate juca un anumit rol – dacă își va normaliza dialogul politic cu Moscova, acest lucru se va repercuta pozitiv și asupra Republicii Moldova.

Cum se va poziționa Romania în următoarea perioadă. Chiar ieri ministrul de externe Bogdan Aurescu a făcut o vizită la Chișinău? 

Vizită care are loc după cea a președintelui ales, Klaus Iohannis… Acest lucru ne arată că România va susține pe mai departe apropierea Republicii 968892_10151615701616575_667778409_nMoldova de Uniunea Europeană. Și cancelariile europene așteaptă acest lucru de la România. Dna Angela Merkel, în convorbirea telefonică avută cu președintele ales Klaus Iohannis, a apreciat că e foarte importantă colaborarea între București și Chișinău pentru susținerea parcursului european al Republicii Moldova. Dar pentru a sprijini cu adevarat Republica Moldova, România trebuie să adopte o atitudine constructivă, de dialog cu toate părtile și să își normalizeze dialogul cu Moscova. Partidele politice din România trebuie să abandoneze populismul și sloganele de tipul ”2018, unirea tuturor românilor” și să aiba o abordare comună pe spațiul Republicii Moldova. Unirea se face în fapte și nu în vorbe. Albanezii au construit o autostradă între Priștina și Tirana. Să le luam exemplul!

Ștefan Popescu este cadru didactic la SNSPA, doctor în istoria relațiilor internaționale la Universitatea Sorbona, Paris 1 și fost jurnalist RFI.

Foto: Unimedia

Iubirea, testul maturității emoționale

IMG_8090-0În experientele noastre unice de iubire, în toate secundele de fericire și apoi de goliciune, încrederea devine testul principal al maturității emoționale. Dacă reușim să trecem acest test nimeni și nimic nu poate întoarce rezultatul. Maturitatea emoțională este momentul în care el și ea se regăsesc în controlul lumii lor, când nevoile și satisfacțiile se împărtășesc din doi în unul, când nimic nu se divide, ci totul se unește.

Testul maturității este cel în care planetele și universul se aliniază perfect și creează minunea numită “te-am găsit, ești”.

Testul maturității emoționale este trecut cu brio, când rezultatul iubirii este unul cuantificabil în sentimente, în minute de înțelegere, asta după ce se depășesc momentele învățării încrederii. Testul maturității emoționale este încrederea și validarea iubirii prin aceasta.