Revoluţia la Târgovişte… “A căzut Ceauşescu!”

22 decembrie 1989 m-a prins la o coada la pui afumaţi. Îmi plăceau foarte mult, atât carnea de pui afumată cât şi urma lăsată de plasa în care erau ambalaţi puii. Cum am aflat că « s-au băgat » pui afumaţi la un magazin alimentar din cartier, nu departe de Primăria Târgoviştei, am rugat-o pe bunica să îmi dea bani şi am alergat la coadă. Erau probabil orele 11 iar ziua de 22 ale lunii decembrie părea o zi ca oricare alta. Doar ca era o zi senină, cu soare primavăratec. Deodată, o doamnă a venit în faţa cozii şi a strigat «A căzut Ceauşescu!». Cu toţii cei care stăteam în aşteptarea rândului am uitat de minunaţii pui afumaţi şi am fugit spre casele noastre. În scurtul drum spre casă am mai văzut un lucru ciudat: un Aro 243 al miliţiei, încărcat cu miliţieni înarmaţi, a trecut în mare viteză pe stradă. Ajuns acasă, bunica nu era bucuroasă de cele întâmplate la Bucureşti. Asculta la radio şi mi-a spus cu un glas stins că îi este frică de război civil. Şi cu toate acestea, evenimentele de care auzeam la radio păreau atât de departe şi nu tulburau liniştea de pe strada… Liniştii, aproape de centrul Târgoviştei, o stradă cu case, care urma să fie demolată în 1990.

Evenimentele aveau să capete un înţeles în momentul în care am deschis televizorul alb-negru (sau « bicolor », cum îi plăcea unui profesor al meu să-i spună) marca Diamant. Era Ion Iliescu în mijlocul mai multor oameni înghesuiţi pentru a fi cuprinşi de camerele de luat vederi. A fost prima mea imagine a «revoluţiei». M-a impresionat. De atunci nu m-am mai desprins din faţa televizorului vreme de două zile. Mi-am luat un caiet de 100 de file de matematică şi, în vreme ce mă uitam avid, ca un burete, la televizor, desenam case, maşini, avioane, elicoptere, tancuri.

Până atunci fusesem un copil supus unei discipline severe. Eram elev la Şcoala Numarul 5, o şcoală «chic» a regimului, în care multă «lume bună» îşi trimitea copiii. Eram în clasă cu fiica comandantului judeţean al Miliţiei, cu copii de medici şi de ingineri, cu copii de şefi de restaurant. Aceşti copii erau crema, fiind asezaţi mereu în rândurile din faţă. Pe ei învăţătoarea nu îi bătea. Părinţii lor aveau mijloacele să aducă la catedră lămâi, conserve de paté de ficat în faimoasele «pungi de 1 leu», spray-uri, săpunuri fine. Restul, până la 45, eram aşezaţi în rândurile din spate iar eu, crescut de o pensionară, eram aşezat singur în ultima bancă. Colegii aparţinând «bugheziei comuniste» (nu găsesc altă expresie potrivită decât pe aceasta, a lui Lenin) aveau notele cele mai mari, restul eram cei care o supărau pe doamna învăţătoare şi o «forţau» să foloseasca un băţ de tras draperii cu care ne lovea la mâini, la picioare şi pe unde nimerea. Riscul de a te alege cu o palmă sau, mai rău, cu o lovitură de băţ daca puneai vreo întrebare, m-a făcut să îmi caut surse alternative de informare. Prietenii de familie ai bunicilor mei îmi deveniseră un fel de mentori. Îmi dădeau cărti, îmi explicau lucruri pe care vroiam să le înţeleg şi… îmi împrumutau ziarul «România Liberă» sau revista «Ştiinţă şi Tehnică» la care erau abonaţi. Ei au fost salvarea mea. Datorită lor ajunsesem în preajma Revoluţiei în clasa a 4-a B şi mă pregăteam să intru în a 5-a. Alţi colegi nu au mai putut continua în a 5-a B şi s-au îndreptat spre clase sau şcoli mai slabe. Din 45 în clasa întâi, rămăseseram 36 la început de clasa a 5-a.

În acele ore din faţa televizorului alb-negru marca Diamant, personalitatea mea începea să se afirme, să se deschidă. Părea că s-a deschis o fereastră. Eram uimit că oamenii vorbeau liber, despre absolut orice. Din păcate, între mine, copil fiind, şi adulţii din preajma nu era nicio diferenţă în înţelegerea evenimentelor: şi eu şi ei credeam că Ceauşescu avea «uşi capitonate cu aur», că «domnul Iliescu este un om extraordinar», că avem de-a face cu o «revoluţie» etc.

În după-amiaza de 22 decembrie, când ajunsese vestea că Nicolae Ceauşescu şi soţia erau la Târgovişte, am zărit pe fereastră un blindat staţionat pe stradă. Prea îngrijorat nu am fost deoarece ştiam că puteam să nu ieşim din casă zile bune. Aşa cum era obiceiul, aveam provizii de mâncare în cămară, în frigider şi în pivniţă. De-abia trei zile mai târziu am ieşit să luăm pâine şi primele ziare, tipărite neglijent, în alb şi negru – îmi aduc aminte de literele mari ale cotidianului local «Dâmboviţa Liberă».

Euforia din zilele de decembrie 1989 avea să dispară destul de repede. Libertatea ne-a fost curând limitată de săracie. Trăiam din pensia bunicii şi dintr-o pensie de urmaş. Pasiunea pentru studiu şi iluziile inerente copilăriei, şi ulterior adolescenţei m-au făcut să trec peste lipsurile materiale dar imediat după terminarea liceului am realizat că cel mai bine aş putea profita de libertate lăsând România în urma şi împlinindu-mi destinul în altă parte.

Copilul tranziției: Ştefan Popescu, născut la 27 noiembrie 1978, Târgovişte.

Stefan Popescu

Copiii tranziției este un amestec de povești cu amintirile unor tineri români care au experimentat trecerea de la comunism la capitalism în cei 25 de ani de la Revoluția din 1989, un jurnal al celor care au trecut prin toate schimbările României de la Revoluție încoace. Sunt povești și gânduri ale copiilor care au crescut între cele două lumi: România comunistă și România capitalistă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *