Revoluţia… o pereche de ştrampi şi un pistol

La Revoluţie aveam 4 ani şi o lună şi o viaţă palpitantă în Mangalia: la grădiniţă abia fusesem făcută şoim al patriei. Îmi aduc aminte că eram foarte mândră de uniforma mea deşi aveam o colegă de grupă care-şi ştergea necontenit mucii cu mâneca portocalie. Avusesem şi serbarea de iarnă în care fusesem iepure, spusesem poezia şi primisem un cadou cu un balon umflat, eugenii şi o păpuşă. Părinţii mei lucrau la şantierul naval şi primiseră repartiţie la un bloc în construcţie aşa că stăteam cu bunicii şi sora mamei. Mamaie gătea ciorbă de zarzavat pe care mi-o punea într-o farfurie care avea desene cu Lizuca şi Patrocle şi trebuia să mănânc tot ca să ajung la desen. Era o înghesuială distractivă pentru mine şi frate-miu pentru că mereu se întâmpla ceva. Tataie era colonel în marină şi ne aducea jucării băieţeşti cu care să ne caftim: puşti, buzdugane, săbii – avusese două fete şi era tare mândru de nepoţi, mai ales de frate-miu căruia îi prezicea o importantă carieră militară (frate-miu n-a prins armata obligatorie şi e game tester), şi ne alinta cu “băieţii lu’ tataia”.

Când au început să se precipite lucrurile în oraş tataie a fost chemat la unitate. Nu l-am văzut toată ziua şi a venit abia pe seară câteva minute: era îmbrăcat în uniformă de iarnă de militar, avea un guler mare de blăniţă din aia creaţă neagră şi un pistol. Ni l-a arătat mie şi lui frate-miu şi am rămas căteva minute cu gurile căscate. Am avut voie să punem doar câte un deget pe el. Eram atât de entuziasmată: mai întâi serbarea, cadourile, apoi asta. Nu înţelegeam de ce ai mei sunt aşa serioşi şi mamaie agitată.

Când a venit ora de somn mama se lupta cu noi să ne îmbrace. Bâjbâiam prin întuneric pentru ca tata nu ne lăsa să aprindem lumina. Trăsese draperiile şi aprinsese televizorul. Nu înţelegeam ce ziceau oamenii ăia. Atunci am auzit uşa de la intrare – tanti Băcanu de la trei ieşise pe casa scării cântând, băută şi fericită, aprinzând toate luminile. Tata n-a reuşit s-o convingă să se întoarcă la ea acasă, aşa că o adusese la noi. Eram în ştrampi comunişti bleumarin cu liniuţe groase şi săream pe un fotoliu ca să nu mă schimbe mama în pijamale.

Din zilele următoare nu mai am amintiri decât o apocrifă de familie în care tata şi mama s-au dus să ridice tortul de la cofetăria de pe faleză şi când au început să şuiere gloanţe tata a fugit cu tortul lăsând-o pe mama în urmă. Acum e mare motiv de hăhăială, dar atunci cică a fost cu nervi şi panică.

Copilul tranziţiei: Irina Damian, născut la 4 noiembrie 1985.

Irina Damian

Copiii tranziției este un amestec de povești cu amintirile unor tineri români care au experimentat trecerea de la comunism la capitalism în cei 25 de ani de la Revoluția din 1989, un jurnal al celor care au trecut prin toate schimbările României de la Revoluție încoace. Sunt povești și gânduri ale copiilor care au crescut între cele două lumi: România comunistă și România capitalistă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *