România şi Estul, o relaţie invizibilă

Zilele trecute la Bucureşti a avut loc summit-ul statelor Europei Centrale şi de Est, cel mai important eveniment de politică externă care a avut loc în România din ultima perioadă. Printre subiectele de pe agenda discuţiilor fost şi relaţia NATO-Rusia. Prezenţi la Bucureşti au fost preşedinţii Republicii Bulgaria, Republicii Estonia, Ungariei, Republicii Letonia, Republicii Lituania, Republicii Polonia, României, Republicii Slovacia şi Preşedintele Camerei Deputaţilor a Parlamentului Republicii Cehe, potrivit presidency.ro. Cele nouă state estice au reamintit în declaraţia lor poziţia lor faţă de modul în care Rusia decide să îşi conducă politica externă. Preşedintele României, Klaus Iohannis, a declarat la sfârşitul lucrărilor că o condiţie a dialogului cu Federaţia Rusă poate fi „fundamentată pe înțelegerea comună a respectării dreptului Internaţional”.

Declaraţia semnată la Palatul Cotroceni vine înaintea summitului general al NATO, care va avea loc anul viitor la Varşovia.

Diplomaţia românească are nevoie de un reset

După ce România a fost gazda mini-summitului de la Bucureşti îmi revin în minte cei 26 de ani în care politica externă a României a fost haotică pe hartă. Este dificil să impui un dialog celui care te „ameninţă” dacă la nivel diplomatic dialogul cu Federaţia Rusă este îngheţat, dacă Republica Moldova a intrat în ecuaţia românească doar după ce un preşedine a înţeles importanţa electorală a populaţiei româneşti de peste Prut, dacă relaţia cu Ucraina abia acum începe să revină la un minimum de normalitate, având în vedere că vorbim de două state vecine care împart şi comunităţi etnice. De când Estul a devenit neinteresant pentru România? Când am început să ne pierdem flerul pentru negociere cu aliaţii dar şi cu adversarii? De ce România nu a avut un lider capabil care să poată impune o agendă în Europa? De ce Polonia a ştiut să joace în acest joc de şah al Uniunii Europene mai bine decât România? Acestea sunt nişte întrebări la care ar trebuie să găsim nişte răspunsuri mai devreme sau mai târziu, în lipsa unei diplomaţii active şi coerente.

Parte din cei care reprezintă România în afară sunt până la urmă rămăşiţele unei diplomaţii româneşti, care are nevoie cât de curând de un restart. Un Kogalniceanu sau un Titulescu au rămas pentru noi doar istorie. Cu tristeţe observ că toţi cei 153 de ani de diplomaţie românească au dus în prezent la un astfel de rezultat, o Românie slab reprezentată, prea mică, prea târzie pentru cât de repede se mişcă lucrurile în jurul ei. Poziţia statului român privind diverse teme de politică externă se lasă mereu aşteptată. A fost nevoie de o întâlnire NATO la Bucureşti ca să auzim din partea preşedintelui un punct de vedere ferm privind chestiuni care preocupă o lume întreagă, nu numai estul apropiat. Rămâne de văzut care sunt evoluţiile în regiune, cum şi când România va învăţa să îşi asume rolul de stat important pe harta Europei.

Autor: Liliana Simionescu

Foto: www.presidency.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *