Spre revoluție. Spre balamuc. Spre „năcaz”.

Era o duminică seara. La noi se asculta pe ascuns Europa Liberă dintr-un difuzor cu acțibild cu ursuleț tare colorat și capitalist, de care n-aveam voie să ne atingem. Părinții ne spuneau să tăcem, că nu pot să audă de noi. Auzeam, printre frânturi de jocuri cu sora mea despre un pastor și oameni ieșiți în stradă. Fețele transfigurate ale părinților încercau să ascundă faptul că oameni muriseră. Ca să ne ferească și acustic de moarte, ne-au trimis la somn. În întunericul iernii, când se stingea lumina, sora mea începea jocul ei de teroare psihică asupra mea, cum că ea nu ar fi sora mea și că de fapt ea e angajată de securitate în familia noastră. Auzise și ea printre șușoteli, cumva, de securitate. Și cu cine să epateze și să-și facă jocul macabru decât cu sora mai mică? Până la urmă, înainte să adormim, recunoștea, totuși, că e sora mea și că a vrut și ea niște emoții… Așa probabil s-a întâmplat și în seara de 16, când ne-au trimis mai devreme la somn.

Ca printr-o minune, a doua zi nu ne-au mai dus nici la școală, nici la grădiniță. Primisem, așa, din oficiu, de la părinți vacanță cu câteva zile înainte de vreme. Mama, din lumea ei îmbrăcată în superstiții arhaice spunea luni îngrijorată: „Nu-i a bună. E decembrie și plouă cu tunete și fulgere. Ăsta îi semn. Îi semn rău.” Printre șușoteli auzim de prietena ei Milica și de fetele ei studente la Timișoara. Orașul fusese închis. Ce transmiseseră mamei a fost, că au murit oameni. Că au tras și în studenți. În oraș vuiau pe ascuns vești din „orașul liber”. Toată lumea era agitată. Țara fierbea. Părinții mei cu greu mai puteau ascunde frica.

Într-una din acele zile premature de vacanță părinții s-au decis să ne ducă la bunici la țară. Se temeau că aproape de Sebeș e Cugirul cu fabrica de armament, că la Petrești era depozit de muniție și că în orice moment ar putea veni armata de la Sibiu ori „apusenii”. Era data de 18 și Ceaușescu spunea la televizor că agenturilii străine, că huliganii. Mama nu a putut spune decât: „Ăsta n-o mai duce mult. Cum poate să le zică huligani, tinerilor împușcați?” Difuzorul mergea zi și noapte. Se îngrozeau cu toții, care se-adunau pe lângă obiectul cu ursuleț capitalist și colorat. Ziua se stătea mai departe la coadă la pâine și alimente. Gărzile patriotice ori brigadele ori cum se numeau, păzeau intrările în oraș. Magazinele, prost aprovizionate și până atunci, erau goale de alimente, pline de cozi, unde se „sharuiau cele mai noi newsfeed-uri”.

Aveam un Opel Kadett roșu de 1200, cumpărat de la un sas din Sibiu, căruia îi „sosiseră” actele. Cu el am plecat la țară, într-un sat greco-catolic din zona Blajului. Părinții luaseră alimente și haine pentru noi, să ne ajungă câteva săptămâni și să avem „ceva” de Crăciun. Urmau să ne lase la bunici, până trecea „năcazul”. Ba erau și două pungi de la Moș Crăciun, care în acel an, în premieră, avea să vină la bunici. La Secășel spiritele erau liniștite. Acolo încă adia din veșnicia de care spunea Blaga. Bunicul îi liniștea pe ai mei: „Da‘ ce, dacă e să cadă, să cadă! Lasă să cadă. Că ne dă pământul înapoi…!”

Ne-au îmbrățișat părinții și au plecat. Spre revoluție. Spre balamuc. Spre „năcaz”. Nu am priceput noi mare lucru. Ne-am bucurat, că la vecina de peste drum, veniseră și la ea nepoții. Erau copiii securistului Achim, de altfel băiat bun. Și copiii tot așa. Știam că Achim e speriat și că se teme de viața lui și a familiei lui. Mai mult decât ai mei, care ne aduseseră, ca să ne ferească vizual și acustic de „năcaz”. Despre Achim îmi amintesc că tot repeta, că trebuie să se întoarcă rapid la oraș, „să predea arma”. Nu prea știam ce e aceea o armă dar era fain, că ne puteam juca cu copiii lui, ascunși acolo.

După ce ne-au părăsit ai noștri la bunici, îmi amintesc de câteva clipe triste. Știu că ședeam pe patul bunicii, la fereastra prin care parcă și acum aud șuierând frigul. Bunica ne ținea pe amândouă în brațe și încerca să ne explice că tatăl nostru are o treabă importantă de făcut. Că va merge cumva, din nou în armată. Iar eu nu-mi explicam, cum el, cu ai lui peste 40 de ani trebuie să facă iar armata?! Armata, în accepțiunea mea, se limita la stagiul obligatoriu. Și că el și mama de-asta au plecat, că trebuie să-i facă rost de haine. Și că el are o treabă importantă de făcut. Că va lupta cu Răul. Știu că plângeam cu sora mea, încercând să înțelegem ce ne spunea. Între timp, situația cam escaladase, așa că bunicul s-a dus să aducă apă. Iar chiar după ce el a plecat, am auzit la geamul de după casă pe cineva bătând în fereastră. Era Moș Crăciun. Sau un Moș-Crăciun-wanna be. O chestie costumată, neoriginală, destul de sinistră. Dar ne adusese daruri. Ne-am oprit din plâns. Ne adusese moșul cumva globuri. Bunica nu avea nici brad. Iar globurile erau cam.. sparte. Dar venise Moș Crăciun câteva clipe. N-a stat mult, că a zis că se teme de bunicul și trebuie să plece mai departe. A revenit apoi bunicul, regretând că nu l-a prins și el pe moș. Între timp ne opriserăm din plâns. Viața mergea mai departe.

Pe drumul înapoi spre Sebeș, în Kadettul roșu mergea radio-ul. Pe când părinții mei au ajuns în Roșia de Secaș, cam pe la poartă pe la Dița, la radio au anunțat: DICTATORUL A FUGIT! ȚARA E LIBERĂ! Avea să fie o poartă istorică, căci anii de zile, de câte ori am trecut pe acolo, ai mei strigau: „Uite, aici! Aici l-au prins pe Ceaușescu!” Pe pod la Dița au întors mașina și s-au întors la noi. La noi, care fuseserăm deja resemnate și împăcate cu un Crăciun în frigul de la țară. Nu-mi amintesc ce se spunea și nici seria evenimentelor. Știu că țăranii erau cu toții pe stradă, vorbeau tare, gesticulau și se tot minunau. Apoi, poate, am adormit în mașina roșie, pentru că următoarele amintiri le am abia de pe DN1, dintre Cunța și Sebeș. Se mergea lent, oamenii claxonau, tiriștii salutau cu două degete, oamenii salutau cu mâinile scoase pe fereastră și toată lumea striga și chiuia, steagurile fâlfâiau frenetic. Pe deasupra parcă erau elicoptere (?) sau avioane – ceva parcă era. Mama ne tot atenționa să stăm ascunse pe după scaunele lor. Să nu ne holbăm de pe bancheta din spate, ci să ne cuibărim după scaunele lor, că „e mai bine așa”.

Așa-mi amintesc eu de revoluție. Chircită cu soră-mea după scaun, într-o mașină de-un roșu capitalist, prin balamucul strigătelor de victorie și al claxoanelor, cu privirea în sus. Drapele, degetele-n V și bucuria că a fugit Ceaușescu. Se poate să fi și plâns. De emoție. Ori de agorafobie. Ori de zgomot. Ori de emoțiile celorlalți.

Cândva am ajuns la Sebeș. Scena următoare care le succede e de la tușa, de peste drum. M-am întrebat ce căutam la ei, căci parcă aveam și noi televizor. Ei bine, căutam la ei, cum se căutau oamenii odinioară. În comunism oamenii se uneau la cozi și se întâlneau la câte unul acasă. Așa și noi. Eram la tușa, că se adunaseră câțiva vecini care-și discutau zvonurile, sursele, poveștile. Acolo de Petre Roman și de plovărul lui îmi amintesc. Și de puricii de la televizorul alb-negru.

Iar după ani, odată ruptă de cadrul familiei și al mediului creștinesc, decembriele pentru mine nu mai îmbracă haina Crăciunului. De mult nu mă mai impresionează beculețele și decorurile roșii de Crăciun. De mult, decembrie mă amărăște. Luminițele-mi amintesc de lumânările anonimilor, cărora azi le datorăm libertatea. Iar cinicul roșu, în contrastul verdelui etern de brad, îmi amintește de sânge, de durere, de pasiuni apuse, de privilegii, pentru care nu știu cui și cum să mulțumesc.

Copilul tranziţiei: Cornelia Guju.

cornelia guju

Copiii tranziției este un amestec de povești cu amintirile unor tineri români care au experimentat trecerea de la comunism la capitalism în cei 25 de ani de la Revoluția din 1989, un jurnal al celor care au trecut prin toate schimbările României de la Revoluție încoace. Sunt povești și gânduri ale copiilor care au crescut între cele două lumi: România comunistă și România capitalistă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *